suras

ingemanare

la umbra unui crin

Maia

Trecuse de amiază. Maia zbura printr-o grădină unde creşteau o mulţime de pomi fructiferi, în dosul cărora soarele începuse să se ascundă.

Copacii se scuturaseră de mult de floare. Dar mica Maia îşi mai aducea aminte destul de bine de clipa cînd îi zărise pe toţi în splendidul veşmînt al miilor de flori, ce se înălţau către cerul albastru, suave şi graţioase, mai pure parcă decît lumina.

Parfumul lor delicat şi licăririle acelea ale florilor o făcuseră atunci să guste o mulţumire pe care nu voia s-o mai uite tot restul vieţii sale.

Pe cînd zbura pe acolo, se gîndi că toate acele splendori or să reînvie. Îşi dădu seama cît de fermecătoare este lumea în care trăia. Şi inima i se umplu din nou de o bucurie fără margini.

La capătul grădinii se vedeau sclipind stelele albe ale tufelor de iasomie. Florile îşi arătau obrăjorii lor palizi şi gingaşi în mijlocul unor cununi de raze de un alb orbitor.

Vântul, în adieri molcome, purta pînă la ea miresmele lor dulci.

Şi-apoi, nu mai erau aici, în preajmă, şi teii cei scăldaţi în floare tocmai în anotimpul acesta ?

Maia îşi aminti cu încîntare de teii înalţi şi gravi, de lângă stupul unde se născuse, în vârfurile cărora întîrzia cel mai mult văpaia purpurie a soarelui în asfinţit.

Ea zbură printre rugii de mure încărcaţi cu bobite verzi, dar păstrîndu-şi încă o mulţime de flori.

Cînd dori însă să se ridice iarăşi în zbor şi să ajungă la iasomie, simţi că o învăluie pe frunte şi pe umeri ceva ce nu putea zări. La fel de repede îi fură acoperite şi aripile, care nu mai putură să facă nici o mişcare.

Cu toată uluirea pricinuită de întîmplarea aceasta atît de neobişnuită, Maia îşi dete totuşi seama că fusese oprită brusc de ceva din zbor. Şi i se păru că alunecă, se prăbuşeşte, fără nici o putinţă de împotrivire. Şi asta fiindcă o forţă necunoscută şi rea îi paralizase, prin mijloace tainice, antenele, picioarele şi aripile.

În realitate, ea nu cădea. Deşi nu-şi mai putea mişca aripile, trupul - învăluit de ceva foarte moale, nespus de delicat şi mlădios - continua să-i plutească. Şi aici se ridica, aici se lăsa iarăşi, ca să fie apoi legănată încoa' şi-ncolo, ca o frunză desprinsă de pe o ramură, cu care vântului şăgalnic îi place să se joace.

Nu simţea însă nici o durere şi nu încerca nici vreo altă senzaţie neplăcută. Aşa că nu putem să spunem că-i era frică de-a binelea.

Însă un simţămînt de îngrijorare tot o cuprinse. Căci întîmplarea aceasta era oricum ciudată, poate chiar prea ciudată, şi în spatele ei parcă se ascundea ceva rău.

Vru să încerce să scape de acolo prin propriile ei forţe. Dacă se va încorda, aşa cum se cuvine, socoti ea, va izbuti cu siguranţă.

Observase că un fir argintiu, subţire şi nespus de lung îi trecea de-a curmezişul, peste piept. Şi cînd, în spaima teribilă ce o străbătu, încercă să şi-l desprindă, mâna îi rămase lipită de el.

Se încleiase atît de tare, încît nu mai putu să şi-o elibereze cu nici un preţ.

Un al doilea fir argintiu îi ţinea umerii şi-i încercuia aripile, legându-le una de cealaltă şi nemaidîndu-le voie să se mişte.

Iar colo şi dincolo, şi pretutindeni, în aer şi peste corpul ei, se zăreau numai fire lipicioase, alburii şi lucitoare.

Şi mica albină începu acum să ţipe de spaimă cât o lua gura, caci, în sfârşit, pricepu ce se întîmplase cu ea şi unde se găsea.

Fusese prinsă în pînza unui păianjen.

Plînsul şi ţipetele ei răsunau stridente, înfricoşate, în ziua aceea de vară liniştită, în care razele soarelui se revărsau pe frunzele verzi-aurii şi gâzele zburau în toate părţile, şi păsărelele umpleau văzduhul.

Foarte aproape de ea, iasomia îşi răspîndea parfumul, înălţîndu-şi-l spre bolta azurie.

Acolo voise ea să ajungă. Şi iată că totul se sfârşise.

Un fluturaş mic, albăstrui, pe aripi cu nişte punctişoare cafenii, ce străluceau însă în culoarea aramei, zbură foarte aproape de Maia.

- Oh, nefericito ! îi strigă el, după ce auzi gemetele micuţei Maia şi o văzu zbătîndu-se fără nici o speranţă în pînza păianjenului. Fie-ţi sfârşitul cât mai lipsit de dureri, draga mea. Nu-ţi pot da nici un ajutor. Şi eu sunt în primejdie să păţesc oricând la fel; poate chiar în astă-noapte. Numai că mie viaţa încă-mi surîde. Rămîi cu bine. Şi nici în somnul veşnic să nu uiţi soarele...

Şi el se legănă mai departe prin văzduh, beat de mirosul florilor, de soare, ca şi de bucuria de a trăi.

WALDEMAR BONSELS-Albina Maia şi aventurile ei

Steaua credinţei

Demult, tare demult acum câţiva ani în urmă, un rege a văzut pe cer o stea care încet-încet îşi pierdea luminozitatea, a presimţit imediat că se va întâmpla o nenorocire în regatul său, supuşii nu îl vor mai asculta, regina îl va părăsi iar tronul şi moştenirile sale îi vor aduce numai necazuri.

A hotărât imediat să înceapă o viaţă de călător, a lăsat totul în grija supuşilor săi: împărăţia, treburile, şi-a lepădat hainele şi a plecat în pelerinaj să caute steaua credinţei care nu se stinge niciodată şi cu care avea să redea încrederea supuşilor săi. In pelerinajul său şi-a întâlnit nişte prieteni vechi pe care i-a iubit foarte mult, dar toţi se prefăceau că nu-l cunosc, aşa sărman şi ponosit cum arăta acum era şi normal, nu mai avea puterile strălucitoare de altă dată.

Intr-o noapte a poposit în căsuţa unor oameni sărmani care l-au hrănit şi îngrijit cumsecade unui oaspete, tratându-i şi ostoindu-i rănile...pentru un timp necazurile parcă îi trecuseră .

A doua zi a pornit mai departe, nu era vremea acum să se oprească . Si a mers el, a tot mers pe malul unui râu până a întâlnit un călător asemeni lui. El se întorcea din călătoria aceasta lungă pe care o începuse demult, cu vreo trei ani în urmă. Mâhnit şi sleit de puteri acesta îi spuse:

-Nu am întâlnit lumina adevărată! drumul e anevoios mai departe şi crede-mă mă întorc la fel de trist şi fără speranţă. In lume sunt boli cărora nimeni nu poate să le dea de capăt, mai departe e multă sărăcie, lipsă de speranţă, e întuneric , ceaţă

Intoarce-te că nu e vreme de pierdut.

Ai nevoie de multă încredere în tine şi mai ales trebuie să cauţi toate astea în inimile celor de lângă tine, acolo vei găsi puterea, lumina adevărată a dragostei şi speranţei.

E un tărâm fără de nume unde se răzbate greu dar, dacă eşti curajos şi lumea la care visezi poate fi aşa : frumoasă, cu flori ce înfloresc la fel oamenilor de care îngrijeşti...

Niciodată nu şi-a imaginat bătrânul rege o lume mai frumoasă decât în spusele călătorului de lângă el. Parcă, parcă întrezărise toate acestea în inima oamenilor săraci care îl îngrijiseră cu dragoste, în noaptea când poposise în faţa căsuţei lor, atunci când era lipsit de speranţă.

Se pare că trecuse vremea prezicerii rele iar pe cer steaua începea din nou să strălucească . Aşa că regele s-a pregătit să se întoarcă în regatul pe care-l lăsase în paragină acum câţiva ani în urmă. A fost întâmpinat cu multă bucurie.

-Steaua credinţei am întâlnit-o doar în sufletele voastre.Nu am nevoie să plec departe.

Steaua credintei - poveste

calendar Totemic

Catalog Totem 2010

Frumusetea verii

Datini obiceiuri
"In mitologia folclorica romaneasca, sanzienele sunt personaje mitice nocturne.
Spre deosebire de ielele de la Rusalii, sanzienele sunt femei frumoase, adevarate preotese ale Soarelui, binevoitoare fata de om, care ajuta la rodirea plantelor, a pomilor etc. Se spune ca, in noaptea de 23-24 iunie, Sanzienele plutesc deasupra pamantului, canta, danseaza, dau rod ogoarelor, intaresc casatoriile, inmultesc animalele, pasarile, vindeca boli.

Dragaica este un ritual de origine agrara, practicat la 24 iunie prin Muntenia, Moldova si Oltenia, in preajma solstitiului de vara. Ritualul vizeaza prosperitatea si protectia culturilor, mai ales a celor de cereale. Traditia cere ca in aceasta zi nimeni sa nu lucreze, pentru ca este „cap de vara”, iar Soarele „joaca pe cer sau sta in loc la amiaza”. Dragaica se sarbatoreste printr-un dans interpretat de un grup de cinci-zece fete, din care una este aleasa ca Dragaica. Ea este imbracata ca o mireasa si impodobita cu spice de grau, in timp ce fetele celelalte se imbraca in alb, poarta un voal pe fata in care sunt prinse flori de sanziene, iar in mana tin o coasa.

Sanzaienele erau considerate sarbatoare in care soarele se credea ca se odihneste.
-se crede ca cine se uita la soare mai cu atentie il vede ca un barbat frumos si fata lui lumineaza toata lumea.
-se crede ca in aceasta zi soarele mananca un corn de prescura cand asfinteste si de aceea nu-i bine a manca cand asfinteste astrul.
-se crede ca e bine ca gospodinele sa scoata toate lucrurile din casa ca sa le vada soarele, ca sa joace soarele pe ele ca sa fie ferite de molii.
-se crede ca daca in aceasta zi o fata arunca gunoiul in fata soareleui, nu numai ca nu-i mai creste parul, dar nu se mai marita niciodata."
Credinte si superstitii

Timp de recitit Eliade
Mircea Eliade - Noaptea de Sanziene

Asculta mai multe audio diverse
“Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”
"Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol."
"A nu mai avea timp înseamnă a fi rezolvat toate problemele, a trăi într-un perfect echilibru."
"Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi definitiv pierduţi."

solstitiul de vara

Ziua “soarelui oprit“. Solstiţiul de vară e un prilej de sărbători, tradiţii şi obiceiuri în toată lumea.
Tradiţia si superstiţiile au rădăcini străvechi pentru că cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanţă, de răscruce, de schimbare a anului, o zi înscrisă sub semnul focului care este simbolul soarelui.
Ziua cea lunga a anului sa va aduca vacanta mult dorita sau macar cateva clipe de relaxare!

de-ti sunt copac

"Inalt si-ngandurat ca visatorul,
Stand intre cer si-ntre pamant stingher,
Crescui si eu din vesnicul mister
Din care toate isi pornesc izvorul.

Cand seva urca-n trunchiul meu de fier,
Adancul imi trimite-n foi fiorul
Si simt ca-n mine navaleste dorul
Pamantului de-a fi mai langa cer.

Iar cerul peste varful meu se-ndoaie
Si svonuri tainice din infinit
O gura fac din fiecare foaie.

Si-n freamatul de foi nelamurit,
Cu soaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pamantului trudit."

de Nichifor Crainic

vis de vară

Foto: Antonela Zagrai

macii se culcă

sub zgomotul paşilor

petale-n zbor

vara în haiku-uri

în cadenţa ploilor

universul meu

cărări

Foto: cărări de maci

Un fluture se rătăcea vară de vară prin lanul de grâu.

“Aici să te naşti şi aici să trăieşti mereu “ îi şoptea un copil zărindu-i aripile albe

printre cărările de maci.

Macii înfloreau mai mult de şapte, nu le ştia numărul, poate că nu-i numărase în fiecare an.

De fiecare dată când le venea vremea să se trezească la viaţă zăbovea pe câmp ore întregi privindu-i , cuprinsă de tulburare şi-n inimă cu un simţământ de puritate.

haiku

*
trandafirii cad
revărsat de foşnete
închinându-se
*
greierii cântă
eclipsând luna iunie
umbra soarelui
*
un cântec nocturn
toată lumea ascultă
clar de sonată
*
depărtări-şoapte
surâsul iasomiei
înmugurind alb
*
floare de măceş
ochi licărind smaralde
verde de pădure
*
vis de adormit
sub mireasma florilor
un brat de copil
*
după furtună
pe frunzele de nufăr
zâmbet în amurg
*
fiecare vară
adie mireasma de tei
în cadenţa ploilor
*
cântărind în alb
lumina apusului
castani pe alei
*
împreună adie
sub vântul de seară
două petale
*
iasomia albind
grădina vecinului cu
vară de vară
*
un fluture mov
sorbind deasupra ceştii
macii de mai
*

junior miss

adiere de zori
un strat mic de roze
inflorind curat

Zen

„Dacă am putea vedea limpede
miracolul unei singure flori,
viaţa întreagă ni s-ar schimba.
(Morală Zen)”

gata ierbarul

Voiam sa scriu despre gradina sanatatii si cat de greu mi-a fost sa recunosc unele plantute, noroc ca enciclopediile au planse colorate.
Nu plecati singuri la cules de fragute :) s-ar putea sa va intalniti cu paznicii gradinii.

surasul iasomiei

un drum

invitatie la drumetie!

sigur pe aici?

dupa fragi

carari

nuferi

Foto: Nuferi 2011

in amurg

smochine sau cirese de mai?

pe strada mea