"Din clima fierbinte a basmului, sfinte irog inorog c-un semn te invoc.
Din verde molatic s-aude copita, adânc, paduratic,apari ca ispita.
Târcoale nu-mi da si nu adasta!
Ci ia-o-nainte când ceasul va bate,solie cuminte spre vechea cetate.
Când intri, ia seama la podul cu vama,la numarul casei,la curtea frumoasei.
Cu sunet de soarta loveste în poarta!
Atinge cu cornul de trei ori zavorul ca-n rituri de leac ramase din veac.
Atinge si piatra si pragul si vatra.
Si daca frumoasa îngaduie - vezi-i aleanul amiezii.
Atinge-i coroana,obrazul si geana ,naframa cu lacrimi si perna cu patimi.
Tu las-o în schimb privirea sa-si treaca si mâna oleaca prin albul tau nimb.
C-un muget da-mi veste apoi paraseste cetatea si murii spre pacea padurii."
Lucian Blaga -Indemn de poveste
A fost odată un inorog verde.
O să mă întrebaţi de ce verde, de ce inorog?
Inorogul e verde pentru că doar el stăpâneşte câmpia, asa îl ştiu dintotdeauna, fremătând a verde, plin de voioşie.
Îmi dă suav bineţe, cornul lui străluceşte de frumuseţe încât inima mea de copil nu poate decât să se bucure.
Într-o dimineaţă i-am zărit ochii, ochi de verde smarald din care curgea o picătură de rouă pe iarba proaspată din mijlocul livezii.
A vrut să mă mângâie pe obrazul drept, dar zorii zilei nu l-au lăsat să se apropie.
Am lăsat atunci creionul să-i deseneze buzele roşii, sărutul pe care îl simţeam pe frunte seara când pleopele refuzau să citească.
Îi cunosc vocea, sub fiorul atingerii şi al sunetelor necunoscute inima mea este locuită de cântecul inorogului.
Vine din ultimul basm al iernii poate sau din ultimul asfinţit al verii, nu ştiu decât ca el imi aduce liniştea stropilor de iubire strecuraţi sub o geanǎ de vis.
Melancolii o să-mi îndrugati, poate.
Apariţia lui în viaţa mea mă urmăreşte ca un destin, dincolo de amintiri, dincolo de cuvinte.
Îi simt în tâmplă respiraţia încă caldă şi aromele proaspete ale copilariei mele...mm să fie ...
Mă poartă la trap prin păduri întortocheate unde copacii seamănă cu proiecţii de sfinţi albi desupra munţilor îndepărtaţi.
În urma lui rămân izvoarele curgând în neştire, pădurea murmură un cântec abia şoptit de iubire.
A trecut un an de când inorogul mă îndeamnă să scriu, îmi poartă peniţa pe foaia albă a sufletului.
De sub tropăitul copitelor sale răsare întotdeauna un îndemn la împrimăvărare.
Îmi cântă însă doar o singură dată, o dată pe an.
