interviu regizoral

EnLife Magazine October 2009 a project of enLIfe media ( english - romanian version)

-„Niciodata nu ne dam seama cand incepe dragostea, ci mereu realizam asta doar cand o pierdem.

Lucrurile importante in viata tin de un fel de al saselea simt, nu ai cum sa fi pregatit sa le infrunti,orice ai face.”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Cand iubesti nu-ti mai apartii!”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Cand doi oameni se iubesc,decizia unuia este valabila si pentru celalat.

Doi oameni care se iubesc sunt, de fapt, unul singur.
Simt, gandesc, traiesc, respira in aceeasi directie.

Nu se chinuie sa aiba acelasi zbor.Il au firesc de la sine.
Timpul nu mai are nici o valoare atunci cand iubesti.

Sunt iubiri de cinci minute,de cinci secunde,de cinci sutimi de secunde adevarate, cumplit de adevarate,fata de iubiri de cinci ani,de cinci sute de ani,de cinci mii deani,care se pierd,se risipesc,se uita, se dilata.

Poate ca timpul cand incepe sa existe intre doi oameni, nu stie sa uneasca, distruge....”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Experienta este singura care te face sa te schimbi profund si sa iti schimbi un punct de vedere cu altul.

Ca sa nu mai poti sa crezi in ceea ce credeai, trebuie sa treci cu toata fiinta ta prin altceva mult mai puternic care sa iti rastoarne credinta, valorile.

Depinde cat curaj ai sa nu fii stanca, blocat in prejudecati, dogme, reguli, ci sa te arunci, sa traiesti, sa primesti, sa te lasi modificat, sa daruiesti, sa incerci si apoi sa stii unde esti si cine esti.

De la un moment dat la altul poti sa te schimbi. Cu cat ai mai mult curaj sa traiesti, cu atat iti poti schimba punctul de vedere....”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Am facut o pauza in a trai noi doi fizic. Profund, suntem aceeasi. Nu ne-am schimbat.

Sufletul arde la fel, respiram printr-o singura pereche de nari

Da, asta e cel mai important ,nu ne-am stins.In acest timp am trait relatii diferite cu alte persoane si oamenii care au trecut prin noi au lasat urme.Cu ei am fost intr-un fel in care am vrut sau in care au avut ei nevoie.
Ne-am schimbat in functie de ei, ne-am rupt din noi si le-am dat....”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Exista un timp in viata asta pe care ai nevoie sa il petreci doar cu tine, fara nimeni altcineva prin preajma, fara parinti, fara iubiti, fara prieteni. 
Este timpul in care inveti sa te cunosti...”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Am depasit etapa in care sa ma blochez in prejudecati. Nu vreau sa imi mai pun limite.

Stiu ca, pentru a ma cunoaste, trebuie sa traiesc si sa intru in stari si situatii extreme, deloc comode, care sa ma faca sa ma iau la tranta cu mine.

Nu o sa zic niciodata ca nu o sa fac ceva.Nu am de unde sa stiu de ce o sa am nevoie pentru ca sa devin.
Greselile pe care un om le face sunt experiente necesare pentru ca el sa se alcatuiasca, sa se adauge.
Greselile unui om nu ar trebui sa il afecteze pe celalat sau sa ii provace durere, pentru ca devenirea este pe cont propriu si daca un om a ales sa traiasca o experienta a ales pentru ca a avut nevoie de asta.
Evident, nu sa persiste in ea si sa ajunga sa faca rau, caci atunci nu ajuta, se distruge....”

` -„Inima nu trebuie sa fie fortata sa se deschida.
Ea se deschide in mod firesc, daca ii dai timp.”

"Singura diferență între cum te-am lăsat și cum ești este experiența pe care ai dobândit-o în absența mea. Mi-e frică să nu uiți cine sunt și la un moment dat să îți permiți să joci poker și cu mine.
 Nu vreau să ajung să cred că în spatele unui gest pe care l-ai face se ascunde altceva decât ceea ce este, că atunci când întreb ceva răspunsul este atât de inteligent dat, încât nu poate fi încadrat la minciună, dar nici nu rezolvă dilema, că mângâierile ar fi doar drumul spre a obține ceva și nu vreau să mă trezesc în ipostaza în care să caut să mă conving dacă ceea ce aș simți coincide cu ceea ce este, căci ar fi ca o armă îndreptată spre tâmplă. Înainte nu-mi era frică de nimic din ceea ce erai și nici nu mi-aș fi pus problema vreodată astfel. "


"Sunt oameni care se roagă și nu știu, nu vor sau uită să-l lase pe Dumnezeu să dea ceea ce dă, pentru că numai El știe ce să dea, când și cum. 
Oamenii cer să li se dea atunci când vor ei și îi impun lui Dumnezeu o grabă cu care să opereze. Dumnezeu nu este un negustor. Ceea ce îți dă să duci, îți dă pentru că știi că poți să duci.
El te-a creat puternic și dacă-ți dă să duci mai mult decât crezi tu că poți duce, ți-a dat pentru că știe că poți să-ți depășești limitele. Nu-l subestima pe Dumnezeu."


"Aș fi putut să fiu un zid, unii să-și facă nevoile pe el, alții să se sprijine, alții să-și lase buzele ca pe mormântul lui Oscar Wilde. Aș putea să fiu și o cană cu vin roșu. De ce nu, și o frunză, sau miere, sau o culoare, sau un vânt de toamnă. Aș putea să fiu orice nimic care să aducă în suflete o bucată de frumos. 
Dar, ca să uiți o secundă de tine, îți trebuie curaj. S-ar putea să îți placă atât de mult să rămâi altceva, încât să te pierzi pe tine însuți, să-ți pierzi identitatea. Apropierea de sublim se produce când ești autentic. Indiferent că ești piatră, zbor, picătură, sublimul îți simte respirația și te primește. 
Nu poți să te minți. Fiecare om știe dacă sufletul său se îndreaptă spre frumos sau spre nimic.
 Pentru că fiecare om a uitat o secundă de sine și s-a văzut.
 Infinitul înseamnă atât de puțin. 
Poate să însemne chiar o secundă, un zâmbet, o strângere de mână pe patul morții, o iubire, o mare, un gest.
 Infinitul poate să însemne orice."


" Când stau cu tine dimineața la cafea, vreau să știu cine ești. Nu există greșeală. Există doar a acționa diferit față de normele și prejudecățile tale. Deci cum să te superi pentru că celălalt a simțit altfel și a optat în sensul lui? Lucrurile sunt simple, mult mai simple decât le vedem noi."


"Omul, prin natura lui, trage să se apere, să trăiască comod, să nu se gândească prea mult la sine și la ceea ce este alterat în sufletul său. Crede că, dacă trăiește cu ochii închiși, falsitatea și urâtul nu se văd. Chiar dacă nu se văd, sunt conținute. E acel cancer care roade - care te distruge fără ca tu să știi - pentru că nu lupți să îl înlături."


"Sufletul-pereche este cea mai importantă întâlnire cu un om. Este omul-oglindă, omul care te scapă de prejudecăți și te obligă să te vezi așa cum ești, omul care nu te lasă să te mai minți și care trage de tine să te curețe, să te dezobișnuiască de tot ceea ce e fals în tine și în jurul tău. Dacă pentru un astfel de om ești dispus să îți schimbi viața, înseamnă că ai nevoie de ceea ce el îți dorește. Înseamnă că el nu a făcut decât să îți șteargă geamul. Să te uiți pe fereastră și să o deschizi singur(ă) dacă vrei. Un om poate să îți arate o cale. Dacă mergi sau nu pe ea este opțiunea ta."


"Sunt semne peste tot. Tot ceea ce ceri primești dacă ești pregătit să vezi. Niciodată nu îți dă Dumnezeu mai mult decât poți să duci. Nu ar avea de ce. Tu ai senzația că este prea mult pentru că nu-ți cunoști limita. Ideea e să înveți ceva în urma unei zguduiri atât de profunde.
 Dacă se revine la normal, e timp irosit. De asta te ajută să îți forțezi limita, să cunoști în tine ceea ce nu cunoști. Genul acesta de experiență-limită te ajută să dai jos din tine toate straturile de protecție, să fii gol, să te privești așa cum ești, fără să te mai aperi. 
Lupta adevărată se naște în momentul în care te ai și începi să te păstrezi, să nu te mai pierzi."


Chris Simion-Ce ne spunem cand nu ne vorbim

Mai

E noaptea cartilor deschise la Humanitas, undeva pe Lapusneanu in acorduri de chitara clasica, pe ritm spaniol deschid, desigur, si eu o carte in  seara aceasta de mai, oscilez  intre Kundera si ale lui iubiri caraghioase, Oscar si tanti Roz si acest mic tratat de pisicologie a lui Serban Foarta, texte adunate pe tema miau-miau psi, ah poezia lui Pablo Neruda si M. facand un semn cu coada ochiului, pisicoasa.
Ceaiul fierbinte din partea casei, fotoliul in care m-am asezat si starea de lancezeala in orasul unde iata nu se intampla nimic, si muzeele sunt deschise nu numai cartile,agale pe Lapusneanu la vale, Stefan cel Mare, Palatul Roznovanu expozitii vitralii mozaic dupa Klimt, statuile vii, lampioanele aprinse, poemul marmurii, nostalgia unor vremuri...
Pacat ca strazile sunt vraiste, nu poti lesne sa circuli.
E luna mai, privesc zambetul unui copil care se balanseaza de pe un picior pe altul.
E luna mai cu codite impletite si cirese la urechi, o luna a portilor si a inimilor deschise ce bat la unison.
Reteta fericirii-pe agonia

povestea lampioanelor

Venise luna mai, duminica de mai în care înflorise liliacul o păstra în suflet ca pe ceva sfânt, prezența aceea feminină îl descoperise copil în fața ferestrei deschise.

Acum liliacul se scuturase, adormind pentru un anotimp, băiatul însă îi culesese esența. 

Șalul uitat pe balansoar era cald și dulcea atingere–i îi mângâia sufletul.

Mama nu plecase nicăieri sau poate că se întorsese pentru o clipă, să vadă dacă se descurcă.

Se legănă de pe un picior pe altul. Nu înțelegea nimic, luna plină îl făcuse să nu doarmă câteva nopți.

Mâinile îi erau obosite.

Soarele îi dădu binețe dis-de-dimineață, după diminețile ploioase de aprilie urmară cele caldururoase ale lunii mai.

Parcă îi venea să zburde pe deal, asemeni zilelor din copilărie, când pedalând prin iarbă descoperea melcii  încă dormind. 

Pe  dealul Sărăriei răsunau câteva focuri de armă, sunt trageri astăzi.

 -Trezește-te copile, e doar un vis din copilărie.

Pe fotoliul din camera de alături  se odihnea cineva, un zâmbet îi însenină dimineața.

Ploaia îi aducea de fiecare dată, ca pe o ofrandă, cântecul din copilărie și vocea blândă a mamei care ii surâdea privindu-l drăgăstos de dincolo.

Își trecu brusc mâinile prin plete, mângâierea aceea gingașă și bătaia pe umeri.

N-avea cum să fie real.Visa iar, cu ochii larg deschiși privind fereastra.

 - Unde ai așezat oglinda, dragule?

 Lângă fereastra deschisă stătea o tânără în rochie albastră, de vară, ea privea către șemineul amorțit un tablou. 

 Ochii femeii din tablou erau mai senini decât cerul de afară, un roi de fluturi multicolori le desfătară deodată privirea. Vezi? Sunt mesagerii iubirii.

 Băiatul se apropie pe furiș, dorea să o strângă în brațe, n-o va lăsa să mai plece de acolo.

 Degeaba încerca el să ocolească încăperea ca și când nimic nu era real, întâmplarea din ziua aceea de mai și ploile îi determinase să o privească  mai de aproape. 

 Făcură împreună doi pași înspre lumină.

Atât de frumoasă era vara, aidoma atingerii.

  …

Într-o seară întunecată când abia, abia de se vedea cu ochiul liber o steluță, se hotărî să aprindă felinarul.

Se așeză apoi pe trepte. 

La lumina felinarului putea să-și vizualizeze visele și să descopere dorința lui arzătoare care venea din cele mai adânci sentimente.

 Dacă mama plecase fără să-și ia rămas bun înseamnă că trebuia să o reîntâlnească, nu plecase definitiv.

 Ritualul îl știa de la fratele lui mai mare care îl învățase să nu se închidă în sine, să povestească stelelor, animalelor din curte ba chiar și florilor câte ceva despre toate acestea.

 -Hei stelelor? Mă auziți?

 Confecționase câteva lampioane din hârtie pe care urma să le înalțe pe cer s-ajungă cât mai departe acolo unde lumile se întâlnesc, în fiecare lampion punea câte o lumânare parfumată .

 Le numărase, erau 21 la număr, tocmai le așezase pe trotuar în formă de inimă

 Tare bine i-ar prinde acum compania fetei în rochie albastră.

 Îl vizitase încă de dimineață.

 Aprinse un lampion și îi dădu drumul spre înalt

 ...

 câte un lampion pe seară să ajung la tine iar…

Stând pe trepte, posomorât, băiatul nostru s-a gândit la ceva ce până atunci nu se gândise.

 Niciodată nu privise stelele în față, nu știa constelațiile, nu avusese vreme să le vadă, știa doar munca de laborator, de microscop învățată de pe vremea când era un adolescent miop.

 Cerul părea acum o rochie albastră cu steluțe sclipitoare și dacă se urca pe o treaptă putea să le atingă cu mâna, chiar așa, ar putea să le boteze cu numele acelea curioase pe care le visase.

 Mama lui i le desenase, așa contur după contur și steluță după steluță: clio san feng long dream

 -Va fi constelația ta personală, de aceea ți-am pictat cerul cu stele, îi mai șoptise în vis înainte... înainte să dispară.

 Mmm, dacă aș putea să înalț lampioanele sus în înaltul înalt. Poate că voi descoperi locul acela în care se întâlnesc lumile și visele.

 Deasupra, cerul de vară era plin de lumini jucăușe, mama lui îi pictase cerul atât de albastru și de acolo de sus… îi zâmbea.

Pleoapele îi erau tot mai greoaie, încet încet ațipise cu gândul la fata în rochie albastră.

Am visat un castan, in drumul meu, frunzele lui se miscasera in vant ducand si aducandu-mi cateva vesti din lumea copacilor.

"O furtuna izbucnise pe neasteptate. Anotimpul ploilor era cel mai greu de suportat. Era frig si totul parea intunecos. Printre tunete si fulgere, Aiko alerga spre locul unde nu demult fusese copacul. 

Cu ploaia curgandu-i siroaie pe fata, Aiko mangaie ciotul ramas dupa ce copacul fusese taiat. Il mangaie cu drag, ca pe un prieten ce-i fusese rapit. Nu visase deci. Copacul chiar ii vorbise. Aiko stranse cateva frunze, in amintirea prieteniei lor, si-o porni prin ploaie spre casa, cu inima plina de tristete."

Din lemnul copacului  oamenii facusera o corabie ce aluneca incet pe apa, ea nu transporta  comori si bogatii ascunse privirilor, ducea si aducea  hrana pentru oamenii nevoiasi, ba uneori transporta si cate un copil ce avea nevoie de transplant sau medicatie.

Cum era si Mihai, despre cei sapte anisori ai sai o sa va povestesc altadata, Mihai era un copil vesel pe care l-am cunoscut acum cativa ani in urma la centrul de joaca al spitalului.

El era altfel decat ceilalti copii care sufereau de leucemie, vesel , in ciuda greutatii care ii apasau umerii fragili de copil.

Parintii il lasasera in timpul saptamanii sub supravegherea Mariei, doar in weekend reveneau si atunci copilul se bucura nespus de tare. De multe ori lasa,  si el, in grija Mariei jucariile si desenele lui preferate, apoi pleca sa se joace in curte cu prietenul sau, Sovi. Sovi era motanul pripasit pe acolo, cautand si el un prieten.

Il lua in brate, il mangaia si uneori il saruta pe botic, asa il gaseau asistentele, cu manutele stranse un jurul motanului,  acesta ii  torcea cele mai frumoase povesti  din basmele padurii.

Norocul acesta era intr-adevar, un dar din partea bunului  meu prieten, castanul. 

"Aiko se duse la corabie si o mangaie asa cum mangaia pe vremuri copacul. Dar nimic nu se intampla. Cuprinsa de emotie, Aiko isi dadu seama ca uitase sa spuna cuvintele fermecate.

Simtind ca multimea incepuse a fremata in spatele ei, Aiko imbratisa corabia si sopti:
-Sunt eu, Aiko, prietena ta." si asa mai departe...

Franturi din povesti fermecate despre copacii din intreaga lume-de Rina Singh, Helen Cann

In pumn margaritare

În pumn mărgăritare, în inimă credința...

La fiecare început de mai, fetița cu părul bălai pășea în curtea împrejmuită de zidurile vechi ale mănăstirii. Plăcuța, roasă de timp, semnaliza frumusețea ridicată pe ruinele fostului palat al domnițelor.

În partea dreaptă a gangului, pe zidurile îngălbenite și scorojite de vreme, dăduse iedera.

Ușa clopotniței era închisă, acolo sus, mai aproape de Dumnezeu nu se simțea primăvara.

Livada ce se întindea în fața ochilor ei era ca o punte de legătură peste colinele înverzite ale orașului. Umbra turnului proiecta raze multicolore către verdele pur, neînceput, în alb vorbeau copacii, în alb șopteau păsările un tril, în alb ... proiecții. 

 Coborî repede treptele, sărind câte două deodată, cât pe ce să cadă în genunchi. Începuse rugăciunea de dimineață, glasul măicuțelor vesteau apropierea îngerilor. 

-Dacă îngerii vin astăzi, n-ar putea să şi rămână?

Păși tiptil mai departe, jur împrejurul clădirii piatra rece, ochii ei căutau izvorul de apă să-și limpezească gândurile. Se așeză în genunchi pe marginea verde până ce din mâinile ei izvorâră mărgăritare tremurânde.  Ochii ei reflectau imaginea boabelor ce pluteau pe suprafața întinsă, deasupra. 

Mătăniile, biblia și rândurile citite fugitiv o făcuseră să întrevadă sensul ascuns al rugăciunii mute și matinale. Una este să vezi, altceva să crezi, tărâmul în care pășise era unul interior, nesupus fricii. 

Ținea strâns cele câteva fire de lăcrămioare rămase, un parfum dulce se revărsa dinspre icoana Fecioarei.

Se întâmplase iarăși, ridică privirea, inima îi radia aceeași mireasmă a credinței că se poate întâmpla, niciodată nu fusese atât de sigură.Era acolo și o privea. 

Din colțul ochiului se prelingeau la vale, pe podeaua rece, câteva boabe mărunte. 

Îngerii tac și ascultă, privesc mut printre vitralii de suflet. ......................................................................................................................

popas in luna mai

http://www.trilulilu.ro/muzica-folk/primavara-404
atata dor, atata asteptare