spicuiri dintr-o Viata

''Se zice ca in clipa cand am uita toate cuvintele si am deveni muti, am ajunge in fata lui Dumnezeu sau am deveni noi  insine Dumnezeu. Dar n-am deveni decat niste oameni fara speranta. Si pe urma exista taceri si taceri. Unii tac pentru ca viseaza o elocinta mai profunda decat a cuvintelor... cautati nu drumul de dincolo de cuvinte, ci tacerea de dinaintea lor...incepand prin a darama statuile zeitei iubirii, el sfarseste prin a darama si statuile sperantei si fericirii, ridicand pe soclurile goale concluzia teribila ca singurul limbaj adevarat este al pustiului."

O. Paler-Scrisori imaginare

Citesc aceasta scrisoare, a saptea iubire, din volumul pe care l-am ignorat o vreme,  stiind ca d-l  O.Paler a iubit atat de mult marea,  poemele strecurate prin carte le-am ascultat in interpretarea unui actor de exceptie Induce  o stare a valurilor ametitoare, odihnitoare, sfredelitoare apoi tipatul pescarusilor  care te readuc la realitate doar plutind.
Pe scurt sunt 7 scrisori imaginare despre iubire,7 scrisori  scrise despre intelepciune  iar printre ele sunt strecurate  alte 7 despre singuratate.
Intaia singuratate-scrisoare adresata domnului Rilke
"Despre adevarata singuratate nu vorbim decat in soapta"
Intaia singuratate-O.Paler
Intaia iubire-O. Paler
Am descoperit si pe Venus_din_Milo ! e intre a sasea si a saptea iubire -pag. 93-95 din carte.

Bucuria zilei fie cu tine.Si cu noi toti!

A fi caminante

Jurnal de călătorie în Mexic- Colectia Cărţi de călătorie

„Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...,

“ Dacă timpul lucrează in noi, ca un soare tăcut, inseamnă că există călătorii care nu se termină niciodată.”
Octavian Paler -Caminante

 „M-am obişnuit cu psihologia mea incomoda şi sucită, dar prefer să pronunţ cât mai rar cuvântul " anticălător " ca să nu fiu înţeles greşit.

De fapt, ce este o "carte de călătorie "? Nu numai că nu-mi place această formulă, dar nici n-o cred potrivită. Nu cred într-o literatură slujnică a lui Hermes. Există cărţi care pot fi generate de o călătorie, ca de orice altă experienţă, dar asta e cu totul altceva. Ele n-au nimic în comun cu proza pliantelor turistice, care trebuie să satisfacă alte rigori. Şi dacă totuşi vrem să folosim formula dându-i alt înţeles, ar trebui să adăugăm că Odiseea este, poate, cea mai mare carte de călătorie din toate timpurile. Ea nu povesteşte pur şi simplu rătăcirile lui Ulise, cât vrea să ne sugereze că în ele există o soluţie. Să ne imaginăm Odiseea fără Ithaca. Oare ce mai rămâne atunci din ea? Ceea ce îi dă sens este, indiscutabil, sfârşitul.

În fond, nu e nevoie să colindăm lumea pentru a rătăci. Cel care a cunoscut cel mai puţin iubirea a fost, se pare, cel care a alergat tot timpul după exemple. Don Juan. Poate că acest lucru e adevărat şi în privinţa călătoriilor. Unii îşi închipuie că e destul să ţină în mână un bilet de Jumbo-jet ca să aibă ceva de comunicat. Uită că autorii tragediilor clasice nu s-au ostenit niciodată să ne dea indicaţii amănunţite despre decorul în care se petreceau întâmplările povestite de ei. Li se părea suficient să spună "scena este un palat". Sau, cum notează Shakespeare, înaintea primei scene din Hamlet, "terasă în faţa castelului". Care castel? Un autor de "note de drum", ajungând la Elsinor, se va grăbi să răspundă: "Kronborg, castelul lui Hamlet, impunătoare remaniere în stilul Renaşterii daneze a castelului lui Erik de Pomerania" etc. etc. Dar asta e excursie explicată, nu mărturie.

Necunoscutul? Noutatea? Ele există fără îndoială. Şi ştiu foarte bine că a dispreţui călătoriile este o prostie. Piramidele egiptene le-am văzut în sute de reproduceri, dar numai după ce-am strâns în pumn nisipul din deşert ele au început să-mi spună ceva. Nu mi se potriveşte aerul de globe-trotter, oricât aş vrea să mi-l asum şi oricât aş invidia aplombul altora în această privinţă. Dar, cum spunea undeva Valery, important nu este a învăţa, ci a adăuga ceva la ceea ce ai învăţat. Poţi trece prin Mexic fără să observi că şi cerul şi tăcerea au culoarea pietrelor. Sau că miturile sunt că vântul care îşi cântă melodiile ciudate cu ajutorul tuburilor de orgă ale cactuşilor. Ar fi păcat, însă, mă gândesc, să treci prin Mexic fără să te întrebi, fie şi în fuga, de ce crede, oare, omul mai mult în frică decât în persuasiune şi dacă, în afară de "mijloace", s-a schimbat ceva din vremea când spaniolii au incendiat Tenochtitlanul.

Desigur, a vedea înseamnă, mai întâi, nevoia să vezi. Dar, probabil, nu descoperim nimic cu adevărat important într-o călătorie, dacă nu descoperim nimic în noi înşine. La fel ca în Odiseea, o călătorie e, în cele din urmă, în secret, aproape totdeauna o călătorie spre adevărurile noastre şi un prilej de clarificări, când ea nu se opreşte la simple impresii.

N-are rost să complici un drum care nu-ţi cere decât puţină curiozitate? Eu, unul, înclin să cred că păcătoşii au adus mai multe servicii credinţei decât cei inocenţi.”

 In Mexic,

„regăseşti mereu o pasiune care ezită între tristeţe şi nevoia de spectacol. Ca şi Spania, Mexicul nu poate despărţi frumuseţea de tristeţe. Ca să te convingi de asta, e destul să vezi, câteva zile la rând, cactuşi pe o câmpie uscată. "Cactuşi-candelabru" sau cactuşi obişnuiţi. plantă a răbdării, aşteptând ca, după zile şi săptămâni de arşiţă, să vină în sfârşit ploaia."

„A iubi un vulcan e, probabil, chiar mai mult decât o dovadă de curaj. Poate că există o logică în dragostea pentru vulcani. Aşa cum există o logică în faptul că iubim mai mult viaţa după ce descoperim că o vom pierde.”

Relaţia mexicanului cu vulcanul:„În zilele de maximă limpezime, mexicanii zic despre Popocatepetl: "se vede". Nici nu e nevoie să pronunţe numele muntelui. Poate că şi despre fericire se poate spune uneori la fel.”

În acest paradis se şi moare…:„Lumina după-amiezii apasă zidurile fără să le oprime. Arbori calzi, deveniţi aproape muzică, îşi mişcă frunzele, ca un tigru somnoros muşchii. Pădurea tropicală colcăie, parcă, de ameninţări. O întreagă literatură m-a pregătit, de altfel, să n-o pot vedea cu ochi normali. Aventuri, liane, capcane la tot pasul, toate mi se învălmăşesc prin minte. Dar, la urma urmei, de ce socotim jungla o pădure patologică? Ea e un triumf al vieţii. Şi nu e stimulată cu îngrăşăminte chimice, cum obişnuim noi, în Jungla civilizată", să ajutăm plantele. E mai multă sănătate într-o junglă decât în toate livezile şi grădinile noastre, ordonate, îngrijite. Jungla e un mic paradis încâlcit unde Dumnezeu nu şi-a făcut timp să intervină sau n-a vrut, lăsând vegetaţia, animalele şi păsările să se bucure de soare şi de ploile tropicale, dar mai ales de libertate.”

În acest paradis se şi moare.

„...ar trebui să simţi că ochii îţi ies din orbite, că nu mai poţi respira, că îţi vâjâie capul, şi dintre toate zgomotele universului nu mai auzi decât picăturile de apă prelingându-se pe pereţi; să nu mai existe cer, să nu mai existe mare, să nu mai existe pământ şi arbori, ci numai piatră, o piatră rece de peşteră pe rare curge apa; să nu mai existe alt adevăr decât suferinţa şi moartea; să simţi un gust dulceag în gură şi când scuipi să-ţi dai seama că e sânge; să uiţi cine ai fost, cine eşti, să uiţi, poate, chiar, în cele din urmă, să-l urăşti pe cel care te omoară... în loc de asta, însă, îţi spui că tu n-ai nici o vină pentru ce s-a întâmplat.

Nu eşti decât un trecător cumsecade care la un moment dat simte nevoia să nu mai audă decât ploaia de-afară.”

Caminante, anticaminante...

„Seara la Merida. Un restaurant al cărui nume nu-l cunosc. Doi cântăreţi, îmbrăcaţi în costume mexicane, pe estradă. Cântă.

Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...

Cum se traduce oare "caminante"? "Drumeţ"? Nu, nu-mi place. Poate, "călător". Dar şi acest cuvânt e prea uzat.

Care vezi arzând la amiază/ Aripile de xtacay...

Singura pasăre despre care am auzit tot timpul în acest drum şi despre care vorbesc legendele este una cu pene lungi şi frumoase în coadă şi cu o coroniţă de pene pe cap, schimbându-şi mereu culoarea de la albastru la verde: pasărea quetzal.

Care vezi strălucind în noapte/ Ochii de cocal...

E tot o pasăre, oare, cocalul?

Caminante, / Caminante, / Care auzi cântecul trist/ Al porumbelului albastru...

Înţelepţii hinduşi pretind că există patru anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfârşit, al patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător fără bagaje.

Probabil, nu voi fi niciodată un călător fără bagaje...

Şi strigătul tremurător/ Al păsării cucuy...

... deşi undeva în acest jurnal am recunoscut că aparţinem timpului pe care-l trăim cu atât mai mult cu cât ne dezicem de el.

Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...

Unde s-a întâmplat asta? Un funcţionar a trecut pe lângă noi şi ne-a spus cu o politeţe uşor agasată: "Vă rog să aşteptaţi o secundă". Apoi, brusc amuzat şi zâmbind, a adăugat continuân­du-şi drumul: "O secundă mexicană"...

Să-mi spui dacă ai văzut/ Apărând un nor alb/ Care a venit şi a plecat...”

...

Şi dacă ai ascultat/ Un cântec/ Ca o voce de femeie, /

Caminante, / Caminante...

"Nu suntem pentru totdeauna pe pământ; doar puţintel aici", suna cântecul.

Şi eu am ascultat cântecul/Sărmanul de mine, /

Caminante, / Caminante...

Cine a spus oare că înţelepciunea vine cu anii?

Şi eu pe drumurile mele/Norul alb l-am văzut...

Recapitulez în gând... indieni pregătindu-şi obişnuitele tortillas... apa care lipseşte mereu... jocul de pelotă, plin de soare şi de primejdii... pieţele colorate în care comerţul pare să fie un simplu pretext pentru spectacol, pentru plăcerea de a vinde şi de a cumpăra... craterele vulcanilor îndreptate spre cer ca ochii orbi ai statuilor... praful ridicat de vânt...

Şi eu am ascultat cântecul, /

Caminante, / Caminante...

Da. Şi eu. Sau, cel puţin, aşa cred...”

Zodia Racului

Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pîna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.

O. Paler-Zodia Racului

citate

"Imi luam partea de frumusete de acolo de unde puteam, dintr-un univers inchipuit, fara sa duca lipsa nici el de drame, de eroi nefericiti, era mai usor de priceput si nici nu ma ameninta sa ma striveasca"
"Ma uit la Portile Paradisului.Evident, sunt in continuare bine inchise.Ferecate. Din fericire.Nu-mi spun insa ca logic ar fi sa fie fortate, impinse.
Din contra, imi intretin credinta, sau iluzia ca arta e tocmai posibilitatea de a aproxima acolo unde precizia e imposibila sau muta,
sansa de a sta in fata unor porti inchise, fara sa ne socotim ridicoli, visand in loc sa batem cu pumnii in ele ori sa ne infricosam de abisul din spatele lor."

"Indoieste-te de credinta ta pentru a ti-o intari, ca Descartes."

citate din "Viata ca o corida"-O. Paler

regasesc "Desertul pentru totdeauna" nimic intamplator, asa cum e si Viata.
o pauza binevenita

O.paler - Desertul Pentru Totdeauna