Licurici

"- O ! strigă ea. Priveşte ! A căzut o stea ! Rătăceşte prin preajma noastră, şi nu-şi va mai regăsi locul din cer.
- Este un licurici - îi explică zîna cu răbdare.
Şi abia acum pricepu Maia - ceea ce de la început o uimise - de ce-i era atît de dragă zîna.
Pentru că zîna nu rîdea niciodată de neştiinţa ei. Şi, ori de cîte ori o vedea că nu poate înţelege un lucru oarecare, o ajuta să şi-l desluşească în sărmana ei minte.
- Sînt nişte făpturi cu totul aparte - continuă zîna. Au propria lor lumină, şi şi-o poartă cu ei peste tot, prin noaptea călduţă. În felul acesta reuşesc să risipească întunericul de sub cupolele tufişurilor, unde lumina lunii nu poate pătrunde. Şi se găsesc uşor unii pe alţii. Mai tîrziu, după ce o să ajungem la oameni, ai să cunoşti pe unul dintre ei...
Maia voia să afle de ce trebuie să se desfăşoare lucrurile chiar în felul acesta.
- Vei vedea numaidecît - îi răspunse zîna florilor.
Între timp ajunseră lîngă un boschet, unde creşteau, înghesuiţi, arbuşti de iasomie şi tufe de caprifoi.
Acolo se coborîră pe pămînt, în imediata vecinătate a boschetului, de sub bolta căruia răzbăteau pînă la ei nişte şoapte abia auzite.
Zîna făcu semn unui licurici să se apropie.
- Fii aşa de bun - îl rugă ea pe licurici - şi luminează-ne puţin. Vrem să trecem de frunzarul acesta întunecat şi să pătrundem înăuntrul boschetului de iasomie.
- Dar lumina pe care o răspîndeşti tu este mai vie decît a mea - răspunse licuriciul.
- Aşa cred şi eu - îşi dădu cu părerea Maia, de fapt mai mult ca să-şi poată ascunde sub cuvinte emoţia.
- Eu însă voi fi nevoită să mă-nfăşor într-o frunză - le explică zîna - altminteri oamenii, văzîndu-mă, s-ar putea speria. Şi asta pentru că zînele nu li se arată oamenilor decît în vise.
- Atunci e altceva - recunoscu licuriciul. Tu ştii mai bine cum îti pot fi de folos. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Dar făptura asta ce te însoţeşte n-o să-mi pricinuiască oare vreun neajuns ?
Zîna dete din cap în semn că "nu", şi licuriciul o crezu imediat. Zîna florilor luă apoi o frunză în care se înfăşură cu grijă, aşa ca să nu i se vadă strălucirea veşmîntului. Pe urmă culese o floare mică, albastră, un clopoţel, pe care îl găsise în iarbă, şi-l puse ca un coif pe părul ei sclipitor.
Nu-i mai rămăsese la vedere decît chipul alb. Însă acesta era aşa de mic, încît, cu siguranţă, nimeni nu putea să-l observe.
Îl rugă pe licurici să-i vină pe umăr şi să-şi acopere cu aripa lămpiţa dintr-o parte, aşa ca să nu-i bată lumina în ochi. După aceea o luă pe Maia de mînă şi-i spuse :
- Acum vino. Cel mai bine este să trecem pe-aici.
Albina se gîndea încă la ceea ce-i povestise zîna înainte, o întrebă, în vreme ce păşeau pe o rămurică :
- Oamenii visează cînd dorm ?
- Nu numai atunci - îi răspunse zîna. Ei visează, cîteodată, şi cînd sînt treji. În asemenea clipe îi vezi cufundaţi în gînduri, cu capul puţin plecat într-o parte şi cu ochii cătînd spre depărtări, ca şi cum ar încerca să vadă pînă-n adîncul cerului. Visele lor sînt întotdeauna frumoase. De aceea şi noi nu ne arătăm lor decît în vise.
Dar, deodată, zîna îşi duse degeţelul subţire la buze. Dădu la o parte crenguţa înflorită de iasomie şi o împinse pe Maia puţin mai în faţă.
- Uită-te acum în jos - îi spuse ea încet. Vei vedea acolo ceea ce ţi-ai dorit.
Şi mica albină văzu în lumina lunii doi oameni şezînd pe aceeaşi bancă. Erau un băiat şi o fată. Ea îşi lăsase capul pe umărul lui. Iar el o cuprinsese, strîns, cu braţul, de parc-ar fi voit s-o apere.
Şedeau amîndoi tăcuţi, cătînd cu ochii larg deschişi în noapte. Era atîta linişte, ca şi cum amîndoi ar fi fost adormiţi. Numai în depărtare se auzeau greierii cîntînd. Şi lumina lunii luneca încet peste frunze."

Calatoria

"Aşa zburară zîna şi Maia, prin noaptea de vară, pe deasupra pajiştii în floare. Iar cînd trecură peste pîrîu, chipul alb al zînei se văzu ca şi cum s-ar fi oglindit în undă o stea.
Cu cîtă bucurie se lăsa Maia condusă de această fiinţă drăgălaşă ! Ce-i drept, i-ar fi plăcut să-i pună o mulţime de întrebări importante ; dar nu îndrăznea. Era însă încredinţată că zîna ştie foarte bine ce trebuie să facă.
Pe cînd zburau împreună de-a lungul unei alei mărginite de plopi, puţin mai sus de înălţimea la care pluteau ele, se auzi zbîrnîind ceva. Apoi un fluture mare şi puternic, ca o pasăre de culoare întunecată, ţîşni prin faţa lor.
Zîna îi strigă :
- Opreşte-te o clipă, te rog !
Şi Maia rămase foarte mirată, văzînd cu cîtă supunere fluturele cel negru îi ascultă chemarea.
Se opriră cu toţii pe o creangă, a celui mai semeţ dintre plopi, în preajma lor, frunzişul tremurător susura sub lună. Iar dincolo de plopi, pînă departe, se vedea pămîntul cufundat în noaptea tăcută şi luminoasă.
Fluturele se aşezase chiar în faţa Maiei, bătut din plin de lumina lunii.
Îşi ridica încet aripile sale largi, apoi tot aşa de domol şi le lăsa, de parc-ar fi vrut să-i facă vînt cuiva cu ele. Şi în acest fel să-l răcorească.
Maia văzu că, de-a curmezişul, peste aripi, acesta avea un fel de dungi late, azurii. Capul, în schimb, părea să-i fie învelit într-o catifea de culoare închisă. Iar chipul - înfrumuseţat de doi ochi negri, arzători - părea că poartă o mască dintre cele mai ciudate şi mai pline de mister.
Ce neobişnuite erau aceste animale ale nopţii!
Maia tremura puţin.
I se părea că doarme şi visează cel mai fantastic dintre visele vieţii sale.
- Eşti foarte frumos ! îi spuse ea necunoscutului. Cu adevărat...
Şi se simţi nespus de bine.
- Cine te însoţeşte ? întrebă fluturele de noapte pe zînă.
- Este o albină - îi răspunse zîna. Am întîlnit-o pe cînd îmi părăseam floarea.
Se pare că fluturele ştia ce înseamnă lucrul acesta, fiindcă privi spre Maia cu un fel de invidie, se plecă în faţa ei, şi rosti rar şi cu un anumit tîlc :
- Fericito !
- Dar dumneata ai vreun prilej de mîhnire ? îl întrebă Maia mişcată.
Fluturele dădu din cap.
- Nu, asta nu - răspunse el amabil şi recunoscător, uitîndu-se la Maia cu o asemenea căldură, încît ea ar fi fost bucuroasă să lege numaidecît prietenie cu el, dacă n-ar fi fost atît de mare. "