undeva, toamna

inca poti desena, toamna pe deal

deseneaza-mi o inima
de-ai sti,tu
gand
Ploaia nevazuta de oameni,doar simtita. Azi, ploua. Septembrie.

Copila cu ochi albastri

Copila cu ochi albastri de Regina Maria from dianamandache

Regina Maria -Eseu autobiografic, august 1931
Povestile Reginei Maria

o dorinta spre inalt

interviu regizoral

EnLife Magazine October 2009 a project of enLIfe media ( english - romanian version)

-„Niciodata nu ne dam seama cand incepe dragostea, ci mereu realizam asta doar cand o pierdem.

Lucrurile importante in viata tin de un fel de al saselea simt, nu ai cum sa fi pregatit sa le infrunti,orice ai face.”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Cand iubesti nu-ti mai apartii!”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Cand doi oameni se iubesc,decizia unuia este valabila si pentru celalat.

Doi oameni care se iubesc sunt, de fapt, unul singur.
Simt, gandesc, traiesc, respira in aceeasi directie.

Nu se chinuie sa aiba acelasi zbor.Il au firesc de la sine.
Timpul nu mai are nici o valoare atunci cand iubesti.

Sunt iubiri de cinci minute,de cinci secunde,de cinci sutimi de secunde adevarate, cumplit de adevarate,fata de iubiri de cinci ani,de cinci sute de ani,de cinci mii deani,care se pierd,se risipesc,se uita, se dilata.

Poate ca timpul cand incepe sa existe intre doi oameni, nu stie sa uneasca, distruge....”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Experienta este singura care te face sa te schimbi profund si sa iti schimbi un punct de vedere cu altul.

Ca sa nu mai poti sa crezi in ceea ce credeai, trebuie sa treci cu toata fiinta ta prin altceva mult mai puternic care sa iti rastoarne credinta, valorile.

Depinde cat curaj ai sa nu fii stanca, blocat in prejudecati, dogme, reguli, ci sa te arunci, sa traiesti, sa primesti, sa te lasi modificat, sa daruiesti, sa incerci si apoi sa stii unde esti si cine esti.

De la un moment dat la altul poti sa te schimbi. Cu cat ai mai mult curaj sa traiesti, cu atat iti poti schimba punctul de vedere....”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Am facut o pauza in a trai noi doi fizic. Profund, suntem aceeasi. Nu ne-am schimbat.

Sufletul arde la fel, respiram printr-o singura pereche de nari

Da, asta e cel mai important ,nu ne-am stins.In acest timp am trait relatii diferite cu alte persoane si oamenii care au trecut prin noi au lasat urme.Cu ei am fost intr-un fel in care am vrut sau in care au avut ei nevoie.
Ne-am schimbat in functie de ei, ne-am rupt din noi si le-am dat....”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Exista un timp in viata asta pe care ai nevoie sa il petreci doar cu tine, fara nimeni altcineva prin preajma, fara parinti, fara iubiti, fara prieteni. 
Este timpul in care inveti sa te cunosti...”

`Ce ne spunem cand nu ne vorbim`

-„Am depasit etapa in care sa ma blochez in prejudecati. Nu vreau sa imi mai pun limite.

Stiu ca, pentru a ma cunoaste, trebuie sa traiesc si sa intru in stari si situatii extreme, deloc comode, care sa ma faca sa ma iau la tranta cu mine.

Nu o sa zic niciodata ca nu o sa fac ceva.Nu am de unde sa stiu de ce o sa am nevoie pentru ca sa devin.
Greselile pe care un om le face sunt experiente necesare pentru ca el sa se alcatuiasca, sa se adauge.
Greselile unui om nu ar trebui sa il afecteze pe celalat sau sa ii provace durere, pentru ca devenirea este pe cont propriu si daca un om a ales sa traiasca o experienta a ales pentru ca a avut nevoie de asta.
Evident, nu sa persiste in ea si sa ajunga sa faca rau, caci atunci nu ajuta, se distruge....”

` -„Inima nu trebuie sa fie fortata sa se deschida.
Ea se deschide in mod firesc, daca ii dai timp.”

"Singura diferență între cum te-am lăsat și cum ești este experiența pe care ai dobândit-o în absența mea. Mi-e frică să nu uiți cine sunt și la un moment dat să îți permiți să joci poker și cu mine.
 Nu vreau să ajung să cred că în spatele unui gest pe care l-ai face se ascunde altceva decât ceea ce este, că atunci când întreb ceva răspunsul este atât de inteligent dat, încât nu poate fi încadrat la minciună, dar nici nu rezolvă dilema, că mângâierile ar fi doar drumul spre a obține ceva și nu vreau să mă trezesc în ipostaza în care să caut să mă conving dacă ceea ce aș simți coincide cu ceea ce este, căci ar fi ca o armă îndreptată spre tâmplă. Înainte nu-mi era frică de nimic din ceea ce erai și nici nu mi-aș fi pus problema vreodată astfel. "


"Sunt oameni care se roagă și nu știu, nu vor sau uită să-l lase pe Dumnezeu să dea ceea ce dă, pentru că numai El știe ce să dea, când și cum. 
Oamenii cer să li se dea atunci când vor ei și îi impun lui Dumnezeu o grabă cu care să opereze. Dumnezeu nu este un negustor. Ceea ce îți dă să duci, îți dă pentru că știi că poți să duci.
El te-a creat puternic și dacă-ți dă să duci mai mult decât crezi tu că poți duce, ți-a dat pentru că știe că poți să-ți depășești limitele. Nu-l subestima pe Dumnezeu."


"Aș fi putut să fiu un zid, unii să-și facă nevoile pe el, alții să se sprijine, alții să-și lase buzele ca pe mormântul lui Oscar Wilde. Aș putea să fiu și o cană cu vin roșu. De ce nu, și o frunză, sau miere, sau o culoare, sau un vânt de toamnă. Aș putea să fiu orice nimic care să aducă în suflete o bucată de frumos. 
Dar, ca să uiți o secundă de tine, îți trebuie curaj. S-ar putea să îți placă atât de mult să rămâi altceva, încât să te pierzi pe tine însuți, să-ți pierzi identitatea. Apropierea de sublim se produce când ești autentic. Indiferent că ești piatră, zbor, picătură, sublimul îți simte respirația și te primește. 
Nu poți să te minți. Fiecare om știe dacă sufletul său se îndreaptă spre frumos sau spre nimic.
 Pentru că fiecare om a uitat o secundă de sine și s-a văzut.
 Infinitul înseamnă atât de puțin. 
Poate să însemne chiar o secundă, un zâmbet, o strângere de mână pe patul morții, o iubire, o mare, un gest.
 Infinitul poate să însemne orice."


" Când stau cu tine dimineața la cafea, vreau să știu cine ești. Nu există greșeală. Există doar a acționa diferit față de normele și prejudecățile tale. Deci cum să te superi pentru că celălalt a simțit altfel și a optat în sensul lui? Lucrurile sunt simple, mult mai simple decât le vedem noi."


"Omul, prin natura lui, trage să se apere, să trăiască comod, să nu se gândească prea mult la sine și la ceea ce este alterat în sufletul său. Crede că, dacă trăiește cu ochii închiși, falsitatea și urâtul nu se văd. Chiar dacă nu se văd, sunt conținute. E acel cancer care roade - care te distruge fără ca tu să știi - pentru că nu lupți să îl înlături."


"Sufletul-pereche este cea mai importantă întâlnire cu un om. Este omul-oglindă, omul care te scapă de prejudecăți și te obligă să te vezi așa cum ești, omul care nu te lasă să te mai minți și care trage de tine să te curețe, să te dezobișnuiască de tot ceea ce e fals în tine și în jurul tău. Dacă pentru un astfel de om ești dispus să îți schimbi viața, înseamnă că ai nevoie de ceea ce el îți dorește. Înseamnă că el nu a făcut decât să îți șteargă geamul. Să te uiți pe fereastră și să o deschizi singur(ă) dacă vrei. Un om poate să îți arate o cale. Dacă mergi sau nu pe ea este opțiunea ta."


"Sunt semne peste tot. Tot ceea ce ceri primești dacă ești pregătit să vezi. Niciodată nu îți dă Dumnezeu mai mult decât poți să duci. Nu ar avea de ce. Tu ai senzația că este prea mult pentru că nu-ți cunoști limita. Ideea e să înveți ceva în urma unei zguduiri atât de profunde.
 Dacă se revine la normal, e timp irosit. De asta te ajută să îți forțezi limita, să cunoști în tine ceea ce nu cunoști. Genul acesta de experiență-limită te ajută să dai jos din tine toate straturile de protecție, să fii gol, să te privești așa cum ești, fără să te mai aperi. 
Lupta adevărată se naște în momentul în care te ai și începi să te păstrezi, să nu te mai pierzi."


Chris Simion-Ce ne spunem cand nu ne vorbim

Mai

E noaptea cartilor deschise la Humanitas, undeva pe Lapusneanu in acorduri de chitara clasica, pe ritm spaniol deschid, desigur, si eu o carte in  seara aceasta de mai, oscilez  intre Kundera si ale lui iubiri caraghioase, Oscar si tanti Roz si acest mic tratat de pisicologie a lui Serban Foarta, texte adunate pe tema miau-miau psi, ah poezia lui Pablo Neruda si M. facand un semn cu coada ochiului, pisicoasa.
Ceaiul fierbinte din partea casei, fotoliul in care m-am asezat si starea de lancezeala in orasul unde iata nu se intampla nimic, si muzeele sunt deschise nu numai cartile,agale pe Lapusneanu la vale, Stefan cel Mare, Palatul Roznovanu expozitii vitralii mozaic dupa Klimt, statuile vii, lampioanele aprinse, poemul marmurii, nostalgia unor vremuri...
Pacat ca strazile sunt vraiste, nu poti lesne sa circuli.
E luna mai, privesc zambetul unui copil care se balanseaza de pe un picior pe altul.
E luna mai cu codite impletite si cirese la urechi, o luna a portilor si a inimilor deschise ce bat la unison.
Reteta fericirii-pe agonia

povestea lampioanelor

Venise luna mai, duminica de mai în care înflorise liliacul o păstra în suflet ca pe ceva sfânt, prezența aceea feminină îl descoperise copil în fața ferestrei deschise.

Acum liliacul se scuturase, adormind pentru un anotimp, băiatul însă îi culesese esența. 

Șalul uitat pe balansoar era cald și dulcea atingere–i îi mângâia sufletul.

Mama nu plecase nicăieri sau poate că se întorsese pentru o clipă, să vadă dacă se descurcă.

Se legănă de pe un picior pe altul. Nu înțelegea nimic, luna plină îl făcuse să nu doarmă câteva nopți.

Mâinile îi erau obosite.

Soarele îi dădu binețe dis-de-dimineață, după diminețile ploioase de aprilie urmară cele caldururoase ale lunii mai.

Parcă îi venea să zburde pe deal, asemeni zilelor din copilărie, când pedalând prin iarbă descoperea melcii  încă dormind. 

Pe  dealul Sărăriei răsunau câteva focuri de armă, sunt trageri astăzi.

 -Trezește-te copile, e doar un vis din copilărie.

Pe fotoliul din camera de alături  se odihnea cineva, un zâmbet îi însenină dimineața.

Ploaia îi aducea de fiecare dată, ca pe o ofrandă, cântecul din copilărie și vocea blândă a mamei care ii surâdea privindu-l drăgăstos de dincolo.

Își trecu brusc mâinile prin plete, mângâierea aceea gingașă și bătaia pe umeri.

N-avea cum să fie real.Visa iar, cu ochii larg deschiși privind fereastra.

 - Unde ai așezat oglinda, dragule?

 Lângă fereastra deschisă stătea o tânără în rochie albastră, de vară, ea privea către șemineul amorțit un tablou. 

 Ochii femeii din tablou erau mai senini decât cerul de afară, un roi de fluturi multicolori le desfătară deodată privirea. Vezi? Sunt mesagerii iubirii.

 Băiatul se apropie pe furiș, dorea să o strângă în brațe, n-o va lăsa să mai plece de acolo.

 Degeaba încerca el să ocolească încăperea ca și când nimic nu era real, întâmplarea din ziua aceea de mai și ploile îi determinase să o privească  mai de aproape. 

 Făcură împreună doi pași înspre lumină.

Atât de frumoasă era vara, aidoma atingerii.

  …

Într-o seară întunecată când abia, abia de se vedea cu ochiul liber o steluță, se hotărî să aprindă felinarul.

Se așeză apoi pe trepte. 

La lumina felinarului putea să-și vizualizeze visele și să descopere dorința lui arzătoare care venea din cele mai adânci sentimente.

 Dacă mama plecase fără să-și ia rămas bun înseamnă că trebuia să o reîntâlnească, nu plecase definitiv.

 Ritualul îl știa de la fratele lui mai mare care îl învățase să nu se închidă în sine, să povestească stelelor, animalelor din curte ba chiar și florilor câte ceva despre toate acestea.

 -Hei stelelor? Mă auziți?

 Confecționase câteva lampioane din hârtie pe care urma să le înalțe pe cer s-ajungă cât mai departe acolo unde lumile se întâlnesc, în fiecare lampion punea câte o lumânare parfumată .

 Le numărase, erau 21 la număr, tocmai le așezase pe trotuar în formă de inimă

 Tare bine i-ar prinde acum compania fetei în rochie albastră.

 Îl vizitase încă de dimineață.

 Aprinse un lampion și îi dădu drumul spre înalt

 ...

 câte un lampion pe seară să ajung la tine iar…

Stând pe trepte, posomorât, băiatul nostru s-a gândit la ceva ce până atunci nu se gândise.

 Niciodată nu privise stelele în față, nu știa constelațiile, nu avusese vreme să le vadă, știa doar munca de laborator, de microscop învățată de pe vremea când era un adolescent miop.

 Cerul părea acum o rochie albastră cu steluțe sclipitoare și dacă se urca pe o treaptă putea să le atingă cu mâna, chiar așa, ar putea să le boteze cu numele acelea curioase pe care le visase.

 Mama lui i le desenase, așa contur după contur și steluță după steluță: clio san feng long dream

 -Va fi constelația ta personală, de aceea ți-am pictat cerul cu stele, îi mai șoptise în vis înainte... înainte să dispară.

 Mmm, dacă aș putea să înalț lampioanele sus în înaltul înalt. Poate că voi descoperi locul acela în care se întâlnesc lumile și visele.

 Deasupra, cerul de vară era plin de lumini jucăușe, mama lui îi pictase cerul atât de albastru și de acolo de sus… îi zâmbea.

Pleoapele îi erau tot mai greoaie, încet încet ațipise cu gândul la fata în rochie albastră.

Am visat un castan, in drumul meu, frunzele lui se miscasera in vant ducand si aducandu-mi cateva vesti din lumea copacilor.

"O furtuna izbucnise pe neasteptate. Anotimpul ploilor era cel mai greu de suportat. Era frig si totul parea intunecos. Printre tunete si fulgere, Aiko alerga spre locul unde nu demult fusese copacul. 

Cu ploaia curgandu-i siroaie pe fata, Aiko mangaie ciotul ramas dupa ce copacul fusese taiat. Il mangaie cu drag, ca pe un prieten ce-i fusese rapit. Nu visase deci. Copacul chiar ii vorbise. Aiko stranse cateva frunze, in amintirea prieteniei lor, si-o porni prin ploaie spre casa, cu inima plina de tristete."

Din lemnul copacului  oamenii facusera o corabie ce aluneca incet pe apa, ea nu transporta  comori si bogatii ascunse privirilor, ducea si aducea  hrana pentru oamenii nevoiasi, ba uneori transporta si cate un copil ce avea nevoie de transplant sau medicatie.

Cum era si Mihai, despre cei sapte anisori ai sai o sa va povestesc altadata, Mihai era un copil vesel pe care l-am cunoscut acum cativa ani in urma la centrul de joaca al spitalului.

El era altfel decat ceilalti copii care sufereau de leucemie, vesel , in ciuda greutatii care ii apasau umerii fragili de copil.

Parintii il lasasera in timpul saptamanii sub supravegherea Mariei, doar in weekend reveneau si atunci copilul se bucura nespus de tare. De multe ori lasa,  si el, in grija Mariei jucariile si desenele lui preferate, apoi pleca sa se joace in curte cu prietenul sau, Sovi. Sovi era motanul pripasit pe acolo, cautand si el un prieten.

Il lua in brate, il mangaia si uneori il saruta pe botic, asa il gaseau asistentele, cu manutele stranse un jurul motanului,  acesta ii  torcea cele mai frumoase povesti  din basmele padurii.

Norocul acesta era intr-adevar, un dar din partea bunului  meu prieten, castanul. 

"Aiko se duse la corabie si o mangaie asa cum mangaia pe vremuri copacul. Dar nimic nu se intampla. Cuprinsa de emotie, Aiko isi dadu seama ca uitase sa spuna cuvintele fermecate.

Simtind ca multimea incepuse a fremata in spatele ei, Aiko imbratisa corabia si sopti:
-Sunt eu, Aiko, prietena ta." si asa mai departe...

Franturi din povesti fermecate despre copacii din intreaga lume-de Rina Singh, Helen Cann

In pumn margaritare

În pumn mărgăritare, în inimă credința...

La fiecare început de mai, fetița cu părul bălai pășea în curtea împrejmuită de zidurile vechi ale mănăstirii. Plăcuța, roasă de timp, semnaliza frumusețea ridicată pe ruinele fostului palat al domnițelor.

În partea dreaptă a gangului, pe zidurile îngălbenite și scorojite de vreme, dăduse iedera.

Ușa clopotniței era închisă, acolo sus, mai aproape de Dumnezeu nu se simțea primăvara.

Livada ce se întindea în fața ochilor ei era ca o punte de legătură peste colinele înverzite ale orașului. Umbra turnului proiecta raze multicolore către verdele pur, neînceput, în alb vorbeau copacii, în alb șopteau păsările un tril, în alb ... proiecții. 

 Coborî repede treptele, sărind câte două deodată, cât pe ce să cadă în genunchi. Începuse rugăciunea de dimineață, glasul măicuțelor vesteau apropierea îngerilor. 

-Dacă îngerii vin astăzi, n-ar putea să şi rămână?

Păși tiptil mai departe, jur împrejurul clădirii piatra rece, ochii ei căutau izvorul de apă să-și limpezească gândurile. Se așeză în genunchi pe marginea verde până ce din mâinile ei izvorâră mărgăritare tremurânde.  Ochii ei reflectau imaginea boabelor ce pluteau pe suprafața întinsă, deasupra. 

Mătăniile, biblia și rândurile citite fugitiv o făcuseră să întrevadă sensul ascuns al rugăciunii mute și matinale. Una este să vezi, altceva să crezi, tărâmul în care pășise era unul interior, nesupus fricii. 

Ținea strâns cele câteva fire de lăcrămioare rămase, un parfum dulce se revărsa dinspre icoana Fecioarei.

Se întâmplase iarăși, ridică privirea, inima îi radia aceeași mireasmă a credinței că se poate întâmpla, niciodată nu fusese atât de sigură.Era acolo și o privea. 

Din colțul ochiului se prelingeau la vale, pe podeaua rece, câteva boabe mărunte. 

Îngerii tac și ascultă, privesc mut printre vitralii de suflet. ......................................................................................................................

popas in luna mai

http://www.trilulilu.ro/muzica-folk/primavara-404
atata dor, atata asteptare

Crenguta de liliac

Povestea s-a nascut intr-un gang, dintr-un orasel micut, cu lume multa dar saraca.

 Un baiat statea ascuns privirilor indiscrete, in intunericul strazii.

Tinea in mana o crenguta de liliac proaspat culeasa dintr-o tufa.

O rupsese cu mare frica din curtea lui Imir bogatanul, ca sa o duca la capataiul mamei sale care era bolnava de ceva vreme.

 Mama baiatului era tintuita la pat din iarna, toata iarna ii soptise baiatului cand ii aducea apa, de-as mai putea apuca sa miros o data primavara, daca as mai trai pana atunci, mi-as dori sa simt mirosul de liliac inflorit.

Baiatul statea in gang, un frison rece ii strabatu sira spinarii. Era inghetat.

De doua ore statea cu ochii pe ramura alba de liliac, o fixa cu privirea fara sa se miste sau sa tresara la zgomotele strazii.

Isi frangea mainile intrebandu-se ce sa faca.

 In capul lui balai, se bateau doua intrebari.. Sa ii duc mamei liliacul, ca sa miroasa primavara, asa cum si-a dorit din iarna? dar imediat ii rasuna urmatoarea intrebare...si daca dupa ce simte primavara, mama pleaca?

Timpul trecea, pe strada oamenii se grabeau sa intre in casa.

Noaptea,strazile din acel loc erau foarte periculoase, nimeni nu indraznea sa intarzie mult timp pe ele.

Incepu sa adie un vant usor, primavaratec, luna era din ce in ce mai rotunda, ca o farfurie plina cu supa calda. Stelele stateau aprinse ca niste lumanari, pe cerul de veghe.

Si cum luna se tot intindea sa sa dezmorteasca,deodata atinse cu o raza de lumina, o farama de alb.

Mai alb ca luna si parfumat.

 Intinse o raza in cotlonul acela de intuneric,  ridica farama, si pe masura ce o ridica, simti un parfum care invaluia noaptea.

Ce minune o fi si asta?

O cucuvea, ii sopti imbufnata: cum nu stii?

 E un ram de liliac. Si zbura batand din aripi.

Multumesc zana lacului, in numele baiatului, iti multumesc!

continuarea povestii

casuta de vis-a-vis

Cantecul inorogului se aude in noapte, undeva departe
Povestea a fost premiata.

Cartea saptamanii - Momente de gratie I

Asculta mai multe audio ambientala Cartea Saptamanii - Momente de gratie II

Asculta mai multe audio ambientala

gradina de visavis

intre cer si pamant

un strop de bine si frumos

Printesa si darul sau

adaos de bine

compasiune sau mila?

Cartea saptamanii - Naikan IV

Asculta mai multe audio ambientala

in cautarea unui adevar

elibereaza-te

un articol minunat pe care l-am citit la cafea
Fiecare primavara e bucuria unui nou inceput
a venit in sfarsit...

tu

Tu stii cum sa cultivi in cer doua suflete chiar daca
Urmele lor au ramas pe pamant
Alternezi din cand in cand pasii grei cu seninatatea
tu stii sa descoperi o lumina care nu poate fi atinsa decat simtind arsura ei
tu stii ca ingerii din icoane nu poarta aripi

de treci cumva inaintea mea prin margine de sat Domnul sa te vada
la poarta nemuririi lacrimi sa nu cada
priveste Cerul vesniciei drept in fata
preschimba gandul rau indata, caci ingerii s-acolo, stau de paza
nu te mira de-mi vezi o floare pe mormant
in toiul noptii Duhul sfant invie tainic din mormant
si se arata tuturor, spunandu-le ca daca mor
toti oamenii vor invia de vor iubi si vor spera.
In toate cate sunt, s-au intamplat, e o vointa mai presus de-a ta.

Iubeste si fa ce vrei!

o poveste de Florii

candela-n cer

aproape-n cer

denie

Mircea Rusu Band - Denie

Asculta mai multe audio ambientala

cer de aprilie

Dialoguri, altfel

Creatia dincolo de arta

"Atunci când are crampa scrisului, Gabriela Melinescu trece la desen."
" În momentul în care inspiraţia scade în desenele sale, se reîntoarce la scris.
Aşa a vorbit, în câteva cuvinte, Ruxandra Garofeanu - despre dubla existenţă expresivă, artistică a Gabrielei Melinescu.
Poeta, eseista, prozatoarea şi traducătoarea Gabriela Melinescu, stabilită în Suedia în 1975, îşi dezvăluie la Galeria Dialog universul său născut din creion, carioca şi acuarele. Un univers în care fiecare vizitator caută, inevitabil, indiciile şi conexiunea cu literatura artistei, ca punct de reper suprem."
Despre trecerea permanentă de la un limbaj şi de la un mediu de exprimare la altul, de la o artă la alta, in căutarea realului.

GABRIELA MELINESCU

Păcatul indiferenţei

S-au întâlnit într-o după-amiază, pe uliţa unui sat, preotul din partea locului şi un ţăran din parohia sa. Cum l-a văzut, părintele l-a întrebat:
- Ieri dimineaţă am întâlnit doi săteni ce se certau dintr-o pricină oarecare şi am reuşit în cele din urmă să îi împac. Am văzut că tu ai trecut pe lângă ei fără să-ţi pese şi ţi-ai continuat liniştit drumul. Cum este posibil aşa ceva? Crezi ai făcut bine?
- Părinte, i-a răspuns omul, eu nu prea cred că este important ceea ce Dumnezeu este puternic şi dacă vrea să mă mântuiască mă va mântui, iar dacă nu să mă mântuiască, atunci aşa va fi, indiferent de ce-aş face eu.
- Vai, fiule, cum poţi să vorbeşti aşa?! - i-a răspuns cu blândeţe preotul. Spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa în spinare?
- Păi, cum de unde, părinte? De la câmp. Muncesc acolo de azi de dimineaţă. La cât m-am străduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi dea o recoltă bună.
- Nu crezi că este la fel, fiule, şi cu viaţa şi cu păcatele tale? De ce te duci munceşti la câmp? Dacă Dumnezeu vrea să ai o recoltă bună, o să le găseşti de-a gata pe toate, dacă nu vrea, de ce te mai osteneşti? Ţi se pare firesc?
- Nu, părinte! Dacă nu muncesc, cum aş putea să am de-ale gurii?
- Aşa este, fiule, dacă munceşti cu drag, Dumnezeu îţi ajută şi obţii o recoltă bună. E, tot aşa, dacă trăieşti fără păcat, purtându-ţi şi ţie de grijă, dar şi celor din jurul tău, atunci Dumnezeu se îndură şi, chiar dacă ăi mai greşit în viaţă, îţi iartă iar la Judecată vei fi mântuit.
Aşa cum buruienile năpădesc o grădină neîngrijită, tot astfel păcatele pun stăpânire pe sufletul omului rău. După cum vei căuta tu ca aceia din jurul tău să aiba linişte şi bucurie, să aibă credinţă şi speranţă în mântuire, tot astfel va căuta Dumnezeu ca şi tu să ai parte de toate acestea.
Să nu mai faci niciodată ca ieri!
Dacă poţi să ajuţi pe cineva, chiar şi cu un cuvant sau cu o vorbă bună, fă-o numaidecât, fiindcă trebuie să fim atenţi la tot ce este în viaţă, căci lumea toată este grădina de care noi toţi trebuie să avem grijă.
"Numai cine îşi iubeşte aproapele, îl iubeşte pe Dumnezeu."
( Sfânta Scriptură )
Pilde si povestiri ortodoxe-Leon Magdan

Dragoste de mamă

"O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două?
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta...
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "Lasă-mă în pace!". Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei - dragoste de mamă."

"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama."
(Fericitul Ieronim)
Pilde si povestiri ortodoxe-Leon Magdan

La Pasti

Prin pomi e ciripit si cant,
Vazduhu-i plin de-un rosu soare
Si salciile-n alba floare-
E pace-n cer si pe pamant.
Rasuflul cald al primaverii
Adus-a zilele-nvierii.

Si cat e de frumos in sat!
Crestinii vin tacuti in vale
Si doi de se-ntalnesc in cale
Isi zic:Hristos a inviat!
Si rade-atata sarbatoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Si-un vant de-abia clatinitor
Sopteste din vazduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburarii lor!

Si pomii fruntile-si scoboara
Ca Duhul Sfant prin aer zboara.
E liniste. Si din altar
Cantarea-n stihuri repetate
Departe pana-n vai strabate
Si clopotele canta rar:
Ah, Doamne! Sa le-auzi din vale
Cum rad a drag si plang a jale!
.........................
Biserica, pe deal mai sus,
E plina astazi de lumina,
Ca-ntreaga lume este plina
De-acelasi gand, din cer adus:
In fapta noastra ni e soartea
Si viata este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetisor
Neveste tinere si fete,
Batrani cu iarna vietii-n plete;
Si-ncet, in urma tuturor,
Vezi sovaind cate-o batrana
Cu micul ei nepot de mana.
Ah, iar in minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu stiu ca si-n aceste zile
Tu plangi pe-al tau copil dorit!
La zambet cerul azi ne cheama
Sunt Pastile! Nu plange, mama!

George Cosbuc

Paradisul copilariei

Începutul unui nou paradis ceresc se poate clădi în viaţa noastră, pornind de la dragostea faţă de copii, faţă de copilărie.
Genialitatea şi sfinţenia sunt cu uşurinţă asemănate cu frumoasa vârstă a copilăriei, imagine a raiului pierdut sau ultimă urmă a raiului pe pământ.
„Copilăria ne apare astfel ca o tainică supravieţuire a paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o indicaţie a posibilităţii de a-l recuceri în duh!”

*
Iubirea spontană, pură, nedeliberată,inocentă faţă de aproapele tău şi păstrarea curăţeniei sufleteşti specifice copilăriei este modalitatea prin care se poate reclădi paradisul.
*
Arta intuieste cu ochi nespus de vii faramiturile frumusetii edenice din lume, le aduna cum ai aduna cioburile unui vas de mare pret ce s-a spart si incheaga din ele imaginea perfectiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace.*
Astfel, din domeniile deosebite ale artei si ale religiei, valorile supreme care sunt genialitatea si sfintenia converg in asemanarea cu copilaria ca intr-un punct de sprijin imanent, precum finalitatea lor se aduna in aspiratia catre transcendent. Genialitatea e o valoare naturala, sfintenia e o valoare supranaturala;
si totusi, amandoua sunt considerate ca inganandu-se in mugurul feciorelnic al copilariei.

Ce este oare copilaria decat imaginea vie a raiului pierdut si sugestia fara prihana a raiului viitor? Omenirea intreaga ii aseamana pe copii cu ingerii. Pictorii lumii, cand vor sa zugraveasca fiinte ceresti, iau chipul pruncilor si il intraripeaza.
Muzica sferelor divine e asemanata cu glasurile lor.
Aproape toti scriitorii isi evoca propria copilarie cu nostalgia unui rai pierdut. Cu foarte rare exceptii, poetii si prozatorii pun tot ce e mai curat in fiinta omeneasca atunci cand reprezinta figuri de copii in operele lor.
Si nu e nevoie sa fii artist, e de ajuns sa fii om ca sa-ti amintesti de copilarie ca de un rai pierdut, ca de o stare superioara de curatenie, de frumusete si nevinovatie, din care te-ai coborat in viata.
Comparand-o cu aceasta stare, experienta ulterioara a fiecarui om apare ca o impuritate. Trista poveste a lui Adam se repeta cu fiecare din noi, fiindca toti purtam nostalgia personala a unui rai, pe care l-am pierdut.
Copilaria ne apare astfel ca o tainica supravietuire a paradisului terestru in fiinta omeneasca si totodata ca o indicatie a posibilitatii de a-l recuceri in duh! In fata lucrurilor, care implica fie credinta religioasa, fie admiratia estetica, in fata lucrurilor, care solicita cea mai dezinteresata bucurie a sufletului nostru pentru a le pretui, nu o data se ridica suspinul ca nu mai suntem copii, ca viata ne-a distantat si ne-a instrainat de asemenea lucruri, pipernicindu-ne capacitatea credintei sau admiratiei.

In insasi iubirea noastra pentru copil, instinctul maternitatii, al paternitatii, al fratiei, se lumineaza si se largeste de un sens mai inalt, de un sens metafizic al vietii.
In leaganul unde doarme sau gangureste un nou venit, se dezghioaca sub ochii nostri, din adancimi pe care nu le stapanim, un miracol de puritate si candoare din alta lume.
Filosoful american Emerson, in minunata-i corespondenta cu Carlyle, vestindu-i acestuia nasterea unui copil, il numeste cu o bucurie aproape extatica "mugur de Dumnezeu".
Si daca e in aceasta lume ceva ce oglindeste in chip firesc dragostea de oameni a lui Dumnezeu, care ploua mila cereasca peste buni si peste rai si revarsa lumina peste drepti si peste nedrepti, aceasta e iubirea de copii.
Un parinte continua sa-si iubeasca odrasla chiar atunci cand ea s-a prabusit in ticalosia vietii si inca mai mult atunci. Aceasta iubire indurerata, care trece dincolo de orice motive rationale, e una din tainele adanci ale vietii ce nu-si are prototipul decat in iubirea lui Dumnezeu pentru faptura cazuta. Ea e un element paradisiac, care continua sub imperiul pacatului.

Raiul e zona spirituala a iubirii universale. Sub aceasta forma, de perfectiune launtrica a inimii, el ar fi posibil chiar in aceasta lume.
Copiii nu urasc, ei stiu sa iubeasca. Si iubirea lor cheama iubirea noastra a tuturor. Cata lumina din raiul spiritual a mai ramas in fiecare om o poti vedea din atitudinea lui fata de copii. Sunt oameni care au oroare de copii. Asemenea oameni sunt monstrii cei mai groaznici, pe care i-a facut duhul diabolic al pacatului.
De la ei nimic bun nu se mai poate astepta, fiindca urasc ultima ramasita a raiului pe pamant.
Cei care iubesc copiii pentru copii, dincolo de legatura de sange, dovedesc inca in sufletul lor afinitati cu raiul si pe acest fond de bunatate nativa s-ar putea cladi inca din aceasta viata inceputul paradisului ceresc.



din Nostalgia paradisului fragmente-Nichifor Crainic

recunostinta

Cartea saptamanii - Naikan

Asculta mai multe audio ambientala

albastrica

din poveste, care creste creste creste
Bogdan Bradu - Povesti Pentru Adormit Copii

Asculta mai multe audio traditionala

clopotica

o primaVara

suflet de copil

Inocenţa nu este altceva decât înţelepciunea pe care
ne-a dat-o în dar Dumnezeu

In sufletul unui copil e atat de multa speranta si dragoste incat ranindu-l, ii poti ucide surasul.

Copiii isi cladesc fericirea pe vise iar povestile in care binele invinge raul fac parte din realitatea lor.Toate inventiile cu adevarat importante au izvorat din sufletul unui copil care a visat.

Sunt copii care trebuie sa lupte pentru implinirea viselor atat de mult incat obosesc.

Sunt copii pentru care dragostea inseamna mult tocmai pentru ca le lipseste.Acesti copii au nevoie doar de o sansa pentru a-si dobandi increderea.

E atat de greu sa ajungi la sufletul unui copil , o aventura care merita intradevar traita.

Merita sa lupti pentru a castiga increderea unui copil caci inima lui e mai pretioasa decat o comoara, mai fragila decat o floare, mai bogata decat intreaga avere a lumii.

"Daca poti incepe ziua fara cafea,

Daca te poti urni fara medicamente,

Daca totdeauna poti fi vesel, facand abstractie de durerile tale,

Daca te poti abtine sa nu plictisesti pe altii cu problemele tale,

Daca zilnic poti manca aceleasi mancaruri si poti fi recunoscator pentru ele,

Daca poti intelege ca cei dragi tie sunt cateodata foarte ocupati si n-au timp de tine,

Daca poti accepta critica si invinuirea fara suparare si ranchiuna,

Daca poti tolera ignoranta unui prieten si nu-l corectezi in permanenta,

Daca poti sa te porti la fel cu un prieten bogat ca si cu unul sarac,

Daca poti suporta tensiunea fara ajutor farmaceutic,

Daca poti dormi fara somnifere...

...atunci, poti sa fii recunoscator vietii in fiecare zi...

"Între mine şi Dumnezeu, pe tabla neagră, scriu cu fulgi de nea radicalul iernii, rezultatul fiind casa din cer.
Între mine şi Dumnezeu, în casa din copac, pe tabla neagră conştientizez sensul ascuns al existentei mele."

intre mine si sufletul meu cumpana apei mereu, s-o ocolesc sau sa privesc mai atent la ea

m-aplec in oglinda luminii, dispar...

seara pe ape

unduitoarele ganduri plutind in deriva

liniste divina

sus, rasarit, jos, insula

ostrov de lumina

indemn de poveste

"Din clima fierbinte a basmului, sfinte irog inorog c-un semn te invoc.
Din verde molatic s-aude copita, adânc, paduratic,apari ca ispita.

Târcoale nu-mi da si nu adasta!
Ci ia-o-nainte când ceasul va bate,solie cuminte spre vechea cetate.
Când intri, ia seama la podul cu vama,la numarul casei,la curtea frumoasei.
Cu sunet de soarta loveste în poarta!
Atinge cu cornul de trei ori zavorul ca-n rituri de leac ramase din veac.
Atinge si piatra si pragul si vatra.

Si daca frumoasa îngaduie - vezi-i aleanul amiezii.
Atinge-i coroana,obrazul si geana ,naframa cu lacrimi si perna cu patimi.
Tu las-o în schimb privirea sa-si treaca si mâna oleaca prin albul tau nimb.
C-un muget da-mi veste ­apoi paraseste cetatea si murii spre pacea padurii."

Lucian Blaga -Indemn de poveste

A fost odată un inorog verde.
O să mă întrebaţi de ce verde, de ce inorog?
Inorogul e verde pentru că doar el stăpâneşte câmpia, asa îl ştiu dintotdeauna, fremătând a verde, plin de voioşie.
Îmi dă suav bineţe, cornul lui străluceşte de frumuseţe încât inima mea de copil nu poate decât să se bucure.
Într-o dimineaţă i-am zărit ochii, ochi de verde smarald din care curgea o picătură de rouă pe iarba proaspată din mijlocul livezii.
A vrut să mă mângâie pe obrazul drept, dar zorii zilei nu l-au lăsat să se apropie.
Am lăsat atunci creionul să-i deseneze buzele roşii, sărutul pe care îl simţeam pe frunte seara când pleopele refuzau să citească.
Îi cunosc vocea, sub fiorul atingerii şi al sunetelor necunoscute inima mea este locuită de cântecul inorogului.

Vine din ultimul basm al iernii poate sau din ultimul asfinţit al verii, nu ştiu decât ca el imi aduce liniştea stropilor de iubire strecuraţi sub o geanǎ de vis.

Melancolii o să-mi îndrugati, poate.

Apariţia lui în viaţa mea mă urmăreşte ca un destin, dincolo de amintiri, dincolo de cuvinte.

Îi simt în tâmplă respiraţia încă caldă şi aromele proaspete ale copilariei mele...mm să fie ...

Mă poartă la trap prin păduri întortocheate unde copacii seamănă cu proiecţii de sfinţi albi desupra munţilor îndepărtaţi.

În urma lui rămân izvoarele curgând în neştire, pădurea murmură un cântec abia şoptit de iubire.

A trecut un an de când inorogul mă îndeamnă să scriu, îmi poartă peniţa pe foaia albă a sufletului.
De sub tropăitul copitelor sale răsare întotdeauna un îndemn la împrimăvărare.
Îmi cântă însă doar o singură dată, o dată pe an.

Păşesc pe urmele sale…