Unde se ascund norii?

Când rupi ceva în fâșii mărunte, îți ia ceva timp să refaci întregul.

 Dacă vrei să ațipești pe o adiere de vânt, cântă-mă! așa că l-am cântat, în timp ce toată lumea ațipise.

 Un val ieșea până la mal, poate că m-aș fi rătăcit dacă nu vedeam urmele.Glasul ei culegea scoici.Mâna ei mă chema să descoperim zorii.

 Tot drumul l-am mângâiat, l-am sărutat, l-am iertat și apoi i-am dat drumul. Acum stă bosumflat, în partea de nord a răbdării, închis într-un fulg de lumină.

 A uitat pesemne cum e să te trezești dimineață înaintea durerii.

 Pot închide ochii, să cânt în continuare. Recunoaște că nu s-a schimbat decorul, poate doar culoarea, că în timp ce țineai ochii închiși a căzut peste ține toată setea de sunete.

 Și de viori...

 -Caută-mă!

 Am pornit în căutarea furtunii,  pe față, mă bate duioasă o dâră răzleață de vânt, îmi strâng la piept cântecul pentru ploaie.

 -Să plouă de atâtea ori cât să alergăm ca nebunii, un anotimp sau două în sănătatea ei.  Deschide palma și nu mai fă risipă de timp. O să întârzii, cerul  o să plouă și stropii vor alunga negură.

 -Aș porni hai-hui, dar am visat că departe, tare departe de pământ e un loc unde se ascund norii.Dincolo de vânt.

 De ce fuge oare dacă n-are răbdare să caute prin cântecele-cărți,  inimile viori, fluviile-mări, aripile-vise?

 Că un făcut fiecare picătură se prefăcea în lumină. Și lumina aceea  desena un nor cu chip de pasăre.  [...]

Dimineața îl  aștepta, deseori, pe malul mării.

 -Cine e stăpân peste furtună? Micul suflet îl întreabă pe Soare.

 -Nu sunt eu cel care cântă, Vântul doar vântul. El poate fi  chemat în liniştea zorilor si e stăpân peste furtună .Vântule sulfă, sulfă tare. Acolo poate ți-e chemarea.

  Micul suflet făcu doi pași înspre Vânt,  marea îi aduse un val la picioare.

 -Eu cel care spăla urmele rătăcite de paşi. Dar nu sunt cel mai puternic,  glasul tău m-a readus la viaţă. Puterea ți-e dată de chemarea interioară. Cântă de fiecare dată tare, glasul tău va ostoi furtuna și sufletele-viori se vor transforma cât ai clipi în fluvii-mări,
  acestea vor duce aripile-vise mai departe pe unda apelor.

 În dimineața  de joi, după ce cântase de trei ori , întâlni un pescar, deținătorul de fluvii- mări. Acesta își aruncă privirea la Fetița- nor, norul se risipi, lăsând în urmă un glas sfâșietor.  Glasul căutătorilor de zori. N-am plecat prea departe, caută-mă, cântă-mă! în acea clipa cerul s-a deschis. O voce dulce i-a şoptit:

-Am uitat cum cântai, dar aveai  parcă glasul mărilor și purtai în brațe un dor.

 Tresar. Poveștile au farmecul lor.
Ție nu-ți pasă, dar auzi  un glas uneori,  e fetița Nor,un tril de pasăre care te îndeamnă spre casă.

Alteori fetița Nor ducea aripile-vise in Tinutul albastru unde se luau la tranta cu zmeul cel mincinos...

[aproape cincispre zece, iulie 2015]