Imparte lumina cu mine!

Seamana a poveste, desi nu e. Daca eu nu sunt in stare sa vad, nu judec nicidecum pe aproapele meu care vede. 
Ieri am primit explicatia unui semn, a  unui gest simplu de iubire, pentru surdo-muti e un semn de exprimare a sentimentelor,  poate insemna un semn de pace pentru nu stiu ce curent newage, sau,de neputinta a unui  pelerin.

In fata Cetatuiei, sprijinindu-se de toiag, un batran. Toiagul nadejdii in oamenii de bine, al mantuirii de neputinta, al invierii lui Iisus.

Noaptea e luminata, steluta ne urmareste pana dam primul colt la dreapta. 
Ma apropii de grupul care merge inaintea mea, o fata n-are candela, isi da seama de acest fapt si exprima gandul cu voce tare. 

-N-ai? Raspunsul vine direct de la un prieten din grupul ei, care aratandu-i candela, ii spune:

-Impart lumina mea cu tine!

Fata zambeste, zambeste tot grupul, pasii au devenit usori mai departe, unul cate  unul.

- Mai e mult pana  la miezul noptii?

Un copil vrea in brate la tatal lui, pare obosit sau doar intunericul drumului il determina sa suspine. Data viitoare mergem direct cu masina, pana sus.

-Nu, tata, esti barbat! mergem pana la luminita care abia se zareste in dreapta. Nu e mult, doar  drumul e lung, pe ocolite, ca sa nu fie urcat pieptis. Baiatul se uita dupa lumini, nu mai suspina.

Duminica tu aici mergi? Facem conversatie sa treaca mai usor drumul, sa nu ne oprim.

Primul popasul e aici. Cand trupul oboseste se trezeste spiritul.

Vad vesmintele albe ale preotilor, zidurile cenusii, apoi ochii imi cad pe o banca de lemn.

Cantecul cu voce tare imi aduce alinare.

Am mai facut asemenea drumuri pe lumina zilei, am mai vazut unele locuri si oameni.

Partea luminoasa e la final.

In fata icoanei, zaresc cele cateva randuri care mi-au lasat o urma, o lacrima pe obrazul stang.

-Bucura-te!

Imi place sa-mi urmez calea. Lucrurile in care cred ies la iveala. 
Un gand, un semn, o nevointa.
Toate se termina in Lumina!

Hristos a inviat!
Sa-l primim cum se cuvine, cu bucurie si lumina.

Unde se ascund norii?

Când rupi ceva în fâșii mărunte, îți ia ceva timp să refaci întregul.

 Dacă vrei să ațipești pe o adiere de vânt, cântă-mă! așa că l-am cântat, în timp ce toată lumea ațipise.

 Un val ieșea până la mal, poate că m-aș fi rătăcit dacă nu vedeam urmele.Glasul ei culegea scoici.Mâna ei mă chema să descoperim zorii.

 Tot drumul l-am mângâiat, l-am sărutat, l-am iertat și apoi i-am dat drumul. Acum stă bosumflat, în partea de nord a răbdării, închis într-un fulg de lumină.

 A uitat pesemne cum e să te trezești dimineață înaintea durerii.

 Pot închide ochii, să cânt în continuare. Recunoaște că nu s-a schimbat decorul, poate doar culoarea, că în timp ce țineai ochii închiși a căzut peste ține toată setea de sunete.

 Și de viori...

 -Caută-mă!

 Am pornit în căutarea furtunii,  pe față, mă bate duioasă o dâră răzleață de vânt, îmi strâng la piept cântecul pentru ploaie.

 -Să plouă de atâtea ori cât să alergăm ca nebunii, un anotimp sau două în sănătatea ei.  Deschide palma și nu mai fă risipă de timp. O să întârzii, cerul  o să plouă și stropii vor alunga negură.

 -Aș porni hai-hui, dar am visat că departe, tare departe de pământ e un loc unde se ascund norii.Dincolo de vânt.

 De ce fuge oare dacă n-are răbdare să caute prin cântecele-cărți,  inimile viori, fluviile-mări, aripile-vise?

 Că un făcut fiecare picătură se prefăcea în lumină. Și lumina aceea  desena un nor cu chip de pasăre.  [...]

Dimineața îl  aștepta, deseori, pe malul mării.

 -Cine e stăpân peste furtună? Micul suflet îl întreabă pe Soare.

 -Nu sunt eu cel care cântă, Vântul doar vântul. El poate fi  chemat în liniştea zorilor si e stăpân peste furtună .Vântule sulfă, sulfă tare. Acolo poate ți-e chemarea.

  Micul suflet făcu doi pași înspre Vânt,  marea îi aduse un val la picioare.

 -Eu cel care spăla urmele rătăcite de paşi. Dar nu sunt cel mai puternic,  glasul tău m-a readus la viaţă. Puterea ți-e dată de chemarea interioară. Cântă de fiecare dată tare, glasul tău va ostoi furtuna și sufletele-viori se vor transforma cât ai clipi în fluvii-mări,
  acestea vor duce aripile-vise mai departe pe unda apelor.

 În dimineața  de joi, după ce cântase de trei ori , întâlni un pescar, deținătorul de fluvii- mări. Acesta își aruncă privirea la Fetița- nor, norul se risipi, lăsând în urmă un glas sfâșietor.  Glasul căutătorilor de zori. N-am plecat prea departe, caută-mă, cântă-mă! în acea clipa cerul s-a deschis. O voce dulce i-a şoptit:

-Am uitat cum cântai, dar aveai  parcă glasul mărilor și purtai în brațe un dor.

 Tresar. Poveștile au farmecul lor.
Ție nu-ți pasă, dar auzi  un glas uneori,  e fetița Nor,un tril de pasăre care te îndeamnă spre casă.

Alteori fetița Nor ducea aripile-vise in Tinutul albastru unde se luau la tranta cu zmeul cel mincinos...

[aproape cincispre zece, iulie 2015]

Chemarea

 

In spatele unui înger bun stă câte o aripă. Rafail e ingerul vindecător.Călătoria se va incheia cât de curând.
Ea va alege drumul cel mai bun, ascultând doar cântul inimii.
 -Simt că nu ești de pe aici, vii din aurora boreală,  de unde-mi vii ?"
 -Nu știi că  eu sunt strop de azur?
 Vin dintr-o înălțime de cetate si  mă întorc întotdeauna în noapte.
 Rafail bătu din aripi încă o dată. Ești o picătură de izvoare când arșița e mare, iar Eli al tău peste câmpiile celeste  aruncă iar o pagină poveste.
Ti-am decorat camera cu zboruri albe, în așteptare.
Eu voi deschide ochii privind,tu vei spune gandurile tale străbat timpul împărțindu-l în porții mici de fericire.
-Ce-i clipa îngere? am întrebat zâmbind.
.........
Nuferii albaștri sculptează în suflet nemărginirea.Se vor împleti curand aripa dreaptă cu umărul tău stang. Deasupra cerului  o poartă, jur împrejur țipenie.
-Voi,  îngeri n-ați văzut?
Ea a ales dimineața.El s-a oprit crezând în dansul nesfârșit......
iunie 2015

La Dame à la licorne

...Romanul are în vedere reconstituirea unui Ev Mediu în care arta devine locul unde oamenii pot evada pentru a-şi trăi viaţa, dincolo de regulile şi tabuurile vremii. În acea lume, dragostea, sentiment aproape inexistent, sentiment interzis de normele vieţii de zi cu zi, devine licornul mult dorit de toate personajele cărţii. Este interesant de văzut cum destinul familiilor ce intra în contact cu tapiseriile, de la nobila familie Le Viste, până la familia de ţesători de la Chapelle este întreţesut asemeni iţelor din urzeală. Cu toate acestea, limitările vremii se impun, nu însă fără a permite o scurtă intruziune a culorilor în destinele terne ale personajelor.

Recenzie
Doamna si unicornul

Dupa o lectura atat de captivanta ajung la aceeasi concluzie perfectiunea nu exista, daca exista un dar acela e imperfect si tocmai in asta consta frumusetea.

Fata-care- nu-credea- în- semne

          Aceasta nu este o poveste, deși la prima vedere așa pare.
Personajele despre care scriu există si se întreabă de ce oare există.

Cum altfel să încep povestirea decat cu un  motto preferat

'A visa despre ceva improbabil are un nume al sau. Se numeste speranta.'

            Jostein Gaarder-  Fata cu portocale

Tărâmul necunoscut era brăzdat cu frânturi de amintiri. Senzaţia de necunoscut se amplifica cu fiecare pas făcut  înainte. Anaisa credea că de fiecare dată fulgerul  o făcea  să-și  amintească cuvintele.

       -Ce faci aici copilă, încerci să-ți amintești povestea? îi aduse  cele cateva randuri  rupte din jurnal.

           - Sunt  ale mele, am scris eu vreodată? Ridică ochii. Ochii  ei de albastru smarald îi amintiră pe dată de Crista, zâna copacilor  cea care o salvase  de multe ori din faţa neștiinţei,ii desluși chipul oglindindu-se în suprafata limpede a apei.

Anaisa nu purta cu sine decât amintirile. Tânăra fată descoperea pe fondul acesta amnezic imagini dragi. Cineva ar putea spune că lumea ei  nu exista decât sub forma imaginilor din minte. Insomnia memoriei i se împrospăta după fiecare picătură  de ploaie prezentă.

          Al şaptelea tărâm era împrejmuit de  o pădure, ingerul înainta printr-o aură de lumină. Se opri. Vocea răsuna de hăt departe, din alta poveste .

         

De câte ori trecea pe lângă petecul verde de pădure, Anaisei i se făcea dor de copilarie, de visele neterminate. Poate că vă întrebați de ce? de ce azi își amintea de copilărie, de visul acela nedus niciodată până la capăt.

Anaisa era fata despre care prietenele vorbeau întruna că e altfel decât celelalte.                       O porecliseră Simplitate, căci numai ea număra petalele de flori căzute pe alee, numai ea culegea melcii cu cochilie cu tot, iar urmele argintate lăsau dâre multicolore pe băsmăluța roșie cu buline albe de care era nedespărțită. Era un dar primit de la bunica. O purta la gât ca pe un talisman de pret, zi de zi.

 Când se simțea  tristă își ștergea lacrimile, iar clipele fericite veneau repede.

 -Dacă îți  va fi vreodată greu în viață, așează-te lângă izvor! Așa o povâțuise draga ei bunică, înainte să se despartă. Fără cuvinte.Stai  și ascultă. Răbdarea îți va fi răsplătită.

Anaisa  își aminti de sfat, desfăcu  băsmăluța de la gât , se așeză langă izvor și ascultă susurul apei.

 -Voi merge până  la locul unde se împlinesc visele, până la capăt! Ridică o piatră și însemnă gândul descoperit printr-un desen. In vremea aceea spiritele apelor scoteau la suprafața comori ascunse în adâncuri nevăzute, neîntelese.

 - Dacă nu vezi  semnele,  înseamnă că ești oarbă! Glasul izvorului  semăna cu vocea bătrânului din povestea neterminată de aseară, o recunoscu  pe dată.

 -Cine ești tu? fata- care-nu- credea- în- semne încerca să afle mai multe.

        Ridică din nou piatra. Era rece. Amuți.

        Mică, albastră-cenușie, sidefie. 

        Era o piatră. Una nespus de prețiosă, dar nu era mai mare decât o alună. 

        A ținut-o între degete zile întregi, în timp ce apele susurau. Bobița aceea nestemată era la ea astăzi, mâine putea să fie oriunde altundeva.

        Acea piatră răspândea căldură, avea o lumină interioară care îi limpezea gândurile.

      Oamenii își lăsau gândurile adeseori să o ia razna când dădeau peste lucruri pe nu le prea puteau controla, de parcă născocind povești ar fi putut să înțeleagă ce era dureros de adevărat.Avea să rămână un lucru înțeles, catalogat si pus deoparte.

       Se poate spune că Apele s-au răsturnat pe Pământ, iar pământ era sus în Cer.

       O rază de soare  se răsfrângea prin fereastra inimii, puterea pietrei făcea că totul în jur să pară curat, de un alb pur. 

      Este o nestemată cu multe taine, copila își dădea încet seama.

      - Se spune că este blestemată. Nu poate fi cumpărată, nu poate fi luată cu forța, nici furată.

    - Poate fi doar dăruită, asemeni stelei Credinței. Vă amintiți de ea? a trecut o mie mai bine de ani și încă mai strălucește.

    - Așa a ajuns la mine și așa o dăruiesc mai departe, din toată inima!

    O clipă, a simțit Anaisa, că ea și piatra erau legate într-un fel misterios și profund, era dincolo de puterea ei de înțelegere, dincolo de toate.

    Dar bătrânul a înțeles, când te simți deopotrivă atras și în același timp îngrozit de ceva, era așa ca într-o parabolă, și în Cer ca și pe Pământ.

      Strânse tare în palmă piatra și plecă capul.

       Piatra deveni însemnul ei pe  ziua  de azi.

.....................................................................................

              Soarele răsări și îi făcu poznaș  cu ochiul.

             Tot despre Anaisa vorbeau bibliotecarele școlii în șoaptă când se apropia cu cartea în care avea pasajele preferate subliniate. Le însemna seara cu creionul, atunci când pleoapele i se rătăceau printre rânduri.

            O  dată  sau de două ori ațipise, de sub plapumă îi căzură pe podea basmele neterminate.

             O voce o trezi la jumătatea acțiunii. Era mama care o înveli și îi așeza perna sub cap.  

             -Anaisa, lasă visele! Odihnește-te  pentru că mâine e o nouă zi de viață.

           Se încheia un ciclu  de șapte ani. Atunci când ceva se încheie  în viață se deschide un alt univers.

        Anaisa credea în universul- cel- nou și încerca să convingă pe toți din jur de ce descoperise.

Valorile ei erau simple, dar se bazau pe onestitate și adevăr. Puterea ei de convingere era mare, cum mare îi era și speranța.

 Anaisei  îi apăreau  deseori în vis trei ființe misterioase care dansau și sporovoiau într-o limbă necunoscută ei, de o frumusețe neobișnuită, dar care dispăreau la fel de repede cum apăruseră pe o potecă necunoscută din pădure.  Ar fi întins mâna să se prindă și ea în dansul lor,  dar de fiecare dată o trezea la realitate susurul izvorului. Apa curgea monoton la vale lăsând în urmă pietrele curate și reci. 

             -Tu ești cea care vei duce mai departe poveștile neterminate, glasul tău e limpede și cristalin ca apa. Să crezi în puterea ta.

            - Mmm, așa mi-a spus și Crista, zanița copacilor, și Buchi- cel-care-nu- știa  alfabetul literelor.

             Mai rămânea să învețe de  la izvor pilda  răbdării și a rutinei zilnice. Căci picătura aceea de izvor curge și curge prin același loc, nu se plictisește niciodată.

               Și-apoi nu știa niciodată ce fantasmă să urmeze.

              Visul de noapte era de fiecare dată altul.

            Prima ființă îi apărea în vis sub semnul primăverii, Svetlana purta în păr ghiocei de alb neșters, eșarfa verde și lungă  o făcea să îngenunghieze din când în când. Înainta greoi. Era deshizatoarea  de drumuri.

           A două  ființă,  venea  întotdeauna dinspre sat, Înțeleapta, era matură și coaptă. Avea obrajii rumenii asemeni semințelor de pepene galben. Purta un vas în brațe, cu straturi de culori diferite,aducea la chip cu verișoara ei mai mare.

            A treia  ființă pe care o visa purta o cunună de flori în păr. În mână abia de îi zări cartea. 

            Jocul  fantasmelor era ademeritor. Doar prima dintre ele cânta primăvăratec.

Pe care din cele trei să le urmeze? Intuiția îi spunea să facă o alegere diferită de cea dinainte.

Gustul verdelui alb îl știa, cel  de pepene galben îi aducea grădina copilăriei în fața ochilor.Visul neterminat avea un gust identic.

          Se pare că ultima ființă era mai vie și atât de aproape. Întinse mâna. Cartea îi căzu și rămase întredeschisă  asemeni aripilor unei pasări.

            -Dacă voi fi pasăre? Zborul unei păsări îi aducea întotdeauna zâmbetul pe buze.

             Îţi mulţumesc că ai venit. Ai ales momentul în care nu mă simţeam bine deloc.                            Tu, pasăre stropesti orizontul cu albastru și faci să semene câmpia cu verdele știut de copilărie.

……

             Își aruncă ochii înspre Răsărit, soarele era demult sus, întârziase.Gândul o duse repede la susurul izvorului.

          În câteva secunde făcu diferența. Acele ceasornicului se înțepeniseră la ora șapte. 

      Pe aici Timpul nici n-a trecut. Își trecu mâna repede prin păr și ziua i se păru doar frumoasă.

      Cosițele împletite de mama în copilărie dispăruseră, mereu o încuraja să facă față provocărilor, căci o știa  visătoare din naștere. Acum părul ii stătea vâlvoi parcaă se curentase in somn.

           Când ațipea pe pământul verde răvășit în mirosurile ademeritoare ale primăverii, când  alerga la izvor și rămânea ore întregi să privească apa cum șiroia la vale,când  amurgul o fermeca și nu se deslipea de cer, erau tot atâtea semne că se pierdea în lumea  ei, visătoare.

…………

 Ritualul de seară o găsea în cămăruța din spate, deschizând jurnalul. 

Jurnalul bătrânului îi era călăuză printre gândurile personale. Obiceiul de a-și nota gândurile de la el îl căpătase.

Conversația cu bătrânul îi prindea bine, de la el știa că fantasmele rămân niște fantasme și atât. Tot el o ajutase să treacă testul la matematică. 

            Bătrânul o învătase cum: 

            -să-și noteze  rapid gândurile ce-i veneau în minte (lecția jurnalului); 

            -să înfrunte ziua cu răbdare( lecția izvorului) ; 

           - să aducă la  îndeplinire sarcinile de peste zi cu bucurie și recunoștință  (rutina zilei).

  Fata- care-nu- credea- în- semne deveni astfel fata-însemnelor-zilnice. 

Așa își aminti de toate cuvintele ce lipseau din continuarea visului ei personal. 

Anaisa n-avea vreme să fabuleze, dimineața  trebuia să o găsească reală și încrezătoare.

 ' -Bine ai venit, Bucurie care mergi înaintea Soarelui Răsare!'

' - Bucurie și ție, Anaisa!'

(portret in sepia)

Sfatul batranilor

Puterea ei de înțelegere îi deslușise încă o treaptă. 
Pe vremea aceea, sfatul bătrânilor se tinea joia, la început de an. 

 Se uită cu coada ochiului jur împrejur, niciun bătrân, tipenie de om... doar un baston... ca și când el juca rolul special în deslușirea întâmplării.

 Nimic nu e întâmplător în toată istorisirea aceasta, dincolo de ușă se ținea sfatul bătrânilor care avea loc săptămânal, an de an.

 Spunea un bătrân către  frații lui, sfătuitori la fel de buni ca și el, ce fapte bune a făcut fiecare și cum puteau împreună să le păzească  în vremurile când nimeni nu se gândea la binele aproapelui și doar răutăți erau prin jur. 

 Asadar, cel dintâi bătrân a ales să fie mediator, adică să se straduiască să împace pe cei pe care îi va vedea învrăjbiți, după puterea bunăvoinței sale  precum știa de la Domnul că 

„ fericiți sunt făcătorii de pace”. 

 Cel de al doilea a ales să îngrijească bolnavii și să le ostoiască rănile sufletești.

 Iar cel al treilea a ales tihna, adică viața liniștită, s-a retras și s-a stabilit în sihăstrie, undeva departe de toate.

Deci cel dintâi, care își alese să fie mediator celor înrăiți de averi și bunuri materiale, văzând că nu poate să-i împace pe toți, s-a supărat si s-a lăsat de acea slujbă.

 A  venit apoi rândul fratelui său, cel care își alesese să slujească bolnavilor. Era la fel de trist și gârbovit, abătut din pricina poverii ce o luase asupra sa, că văzând cum nu poate nici într-un chip  să  le facă bolnavilor pe voie, cedase și se apucase de muncă fizică, asiduă.

  S-au sfătuit amândoi,  apoi s-au hotarât să meargă la fratele lor cel din munți, cel care şi-a ales de la  început  tihna, viața liniștită. Au plecat cei doi şi au mers la dânsul, i-au povestit amândoi întâmplările şi supărările personale. Şi l-au rugat să le spună lor ce a isprăvit cu alegerea pe care o făcuse în sihăstrie.

Bătrânul al treilea, tăcând adânc, a  luat un vas, apoi a umplut un pahar cu apă din pârâul rece ce trecea pe la picioarele sale.

- Vedeţi, dragilor bine cum este această apă?

Apa era tulbure, pentru că atunci o luase din pârâu. Zis-au către el fraţii:

- Vedem, frate, că este tulbure.

Punând-o să stea puţin, apa s-a aşezat şi s-a limpezit  asemeni unui cristal.

 Atunci luând-o aşa limpede, le-a arătat-o din nou, zicând :

- Căutaţi acum, fraţilor şi vedeţi apa aceea care era tulbure  cum s-a limpezit.

 Iar ei, căutând, se minunau, că îşi vedeau într-însa, ca în oglindă, bărbile lor de întelepţi sfătuitori.

Apoi le-a zis :

- Vedeţi, fraţilor, precum aţi văzut apa aceasta care era mai  întâi tulbure, iar acum o vedeţi limpede, aşa este şi cel care  trăieşte în lume printre oameni, de gândurile negative ale unora este tulburat şi întunecat şi nu îşi vede  de păcatele şi răutăţile sale.

Iar dacă se deosebeşte de ei şi se ţine deoparte, atunci i se limpezeşte şi inima, şi mintea lui.

Fiecare îşi vede şi îşi ştie păcatele, răutăţile sale. N-are nevoie de ale altora.

Urma sfârsitul săptamânii, Anaisa avea vreme să  se  întrebe cum de tocmai bătranii aceştia din poveste o ajutaseră din nou să vadă frumuseţea apei.

A umplut  paharul  cu apă şi  s-a uitat  îndelung la el.