corabia

"Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţă şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate." (Sfântul Macarie)

De aici a pornit textul, de la acest mesaj primit inainte de Inviere.

Liturghie cosmica

Imparte lumina cu mine!

Seamana a poveste, desi nu e. Daca eu nu sunt in stare sa vad, nu judec nicidecum pe aproapele meu care vede. 
Ieri am primit explicatia unui semn, a  unui gest simplu de iubire, pentru surdo-muti e un semn de exprimare a sentimentelor,  poate insemna un semn de pace pentru nu stiu ce curent newage, sau,de neputinta a unui  pelerin.

In fata Cetatuiei, sprijinindu-se de toiag, un batran. Toiagul nadejdii in oamenii de bine, al mantuirii de neputinta, al invierii lui Iisus.

Noaptea e luminata, steluta ne urmareste pana dam primul colt la dreapta. 
Ma apropii de grupul care merge inaintea mea, o fata n-are candela, isi da seama de acest fapt si exprima gandul cu voce tare. 

-N-ai? Raspunsul vine direct de la un prieten din grupul ei, care aratandu-i candela, ii spune:

-Impart lumina mea cu tine!

Fata zambeste, zambeste tot grupul, pasii au devenit usori mai departe, unul cate  unul.

- Mai e mult pana  la miezul noptii?

Un copil vrea in brate la tatal lui, pare obosit sau doar intunericul drumului il determina sa suspine. Data viitoare mergem direct cu masina, pana sus.

-Nu, tata, esti barbat! mergem pana la luminita care abia se zareste in dreapta. Nu e mult, doar  drumul e lung, pe ocolite, ca sa nu fie urcat pieptis. Baiatul se uita dupa lumini, nu mai suspina.

Duminica tu aici mergi? Facem conversatie sa treaca mai usor drumul, sa nu ne oprim.

Primul popasul e aici. Cand trupul oboseste se trezeste spiritul.

Vad vesmintele albe ale preotilor, zidurile cenusii, apoi ochii imi cad pe o banca de lemn.

Cantecul cu voce tare imi aduce alinare.

Am mai facut asemenea drumuri pe lumina zilei, am mai vazut unele locuri si oameni.

Partea luminoasa e la final.

In fata icoanei, zaresc cele cateva randuri care mi-au lasat o urma, o lacrima pe obrazul stang.

-Bucura-te!

Imi place sa-mi urmez calea. Lucrurile in care cred ies la iveala. 
Un gand, un semn, o nevointa.
Toate se termina in Lumina!

Hristos a inviat!
Sa-l primim cum se cuvine, cu bucurie si lumina.

un ceas

Ceasul mântuirii

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt acoperit de păduri, trăia odată un călugăr bătrân căruia i se dusese vestea pentru înţelepciunea sa.
Într-o dimineaţă a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că pentru a ne mântui trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte cât trebuie noi să ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căieşti o singură clipă înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând aşa că aşteapt-o pregătit in orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufle­tului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând." (Fericitul Augustin)


"Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

asa e Viata?

Viaţa

Demult, a venit la un călugăr un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat atunci o sticlă şi după ce a umplut-o pe jumătate cu apă a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos;
Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie.
Dacă vom şti să-l privim pe om în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.
Privind astfel viaţa şi oamenii devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.
"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!"
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

Liniştea sufletească

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de credinţă - care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi.
Tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfantului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.


"Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu." (Sfântul Isaac Sirul)

Lumină lină

Lumina soarelui

"Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său:
- Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi altii nu. De ce nu-s toţi la fel?
- E, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi laolaltă? Nu?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să inunde. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate cu atât sufletul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde in inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest Cer trebuie să strălucească Soarele iubirii - Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist.
Cel ce-şi păstrează în sine sufletul curat se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire."
"Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii. (Sfântul Vasile cel Mare)

Dragostea Domnului

"Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. In afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că s-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi ... ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
- Doamne - a spus omul îndurerat - de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
- Pentru că, până acum Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
- Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
- Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.
- Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu care s-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul din iubire caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de el.
Ferice de aceia care văd că toate - sănătatea, puterea de muncă, fericirea - ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi.
Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului."
"Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi."
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

izvor de tămăduire

Puterea Sfintei Cruci

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul s-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el în acelaşi timp harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.
- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu."
(Acatistul Sfintei Cruci)

lumina sufletului

Cine-i drept înaintea Domnului?

Demult, un om l-a întrebat pe un bătrân călugăr:
- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu asemenea sfinţilor?
- Nu, fiule, nici vorbă!
- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu?
- Nici acesta?
- Dar atunci, cine este drept?
- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.
Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi în văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; doar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi să nu se afunde în ele.
Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire.
Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.
"Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i." ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Grădina sufletului

Grădina sufletului

Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară?
- Nu, părinte, trebuie să le ud .
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni .
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătul, omenia. Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante.
Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate care sunt sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.
"Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora."
( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Knocking on a door

Adevăratele minuni

"Un tânăr fără credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:
- Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!
- Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de tare?
- Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite, priveşte norii, cât sunt de frumoşi!
- Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până acum? Ce, până acum nu te-ai mai uitat niciodată pe cer să vezi norii şi păsările zburând?
- Nu! - a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naştere, însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la un medic celebru care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi şi, după ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am vindecat complet, m-a lăsat să plec.
- De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur să privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât este de minunată această lume, cât este de uimitoare. Dar eu, eu o văd pentru prima oară şi, crede-mă, niciodată nu mi-am imaginat ceva atât de frumos. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat şi pentru faptul mi-a ajutat să pot, în sfârşit, să le văd şi eu şi să mă bucur de ele. Dar, dacă tot ne-am întâlnit, spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vreau să aprind o lumânare şi să mulţumesc Domnului pentru minunea care a făcut-o cu mine.
Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a însoţit pe acesta până la o bisericuţă apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au început să se roage încet în faţa unei icoane.
In sufletul său, omul necredincios până atunci a înţeles că nu lumea era de vina, ci el. Toate erau pline de frumuseţe, toate erau minuni, dar el nu ştia să le vadă. Trecea pe lângă ele fără să le observe.
Ce minune este mai frumoasă decât o floare ce se deschide, oferindu-şi parfumul? Poate cineva să-mi arate o minune mai mare decât dragostea şi devotamentul unei mame pentru copilul ei? Este cineva atât de crud încât să nu simtă dragostea, minunea minunilor?
Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi ci să le simţi. Şi în orice creştin se întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste simte cum se apropie de Dumnezeu."
"Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi" (Sfântul Ioan Gură de Aur)