Aceasta nu este o poveste, deși la prima vedere așa pare.
Personajele despre care scriu există si se întreabă de ce oare există.
Cum altfel să încep povestirea decat cu un motto preferat
'A visa despre ceva improbabil are un nume al sau. Se numeste speranta.'
Jostein Gaarder- Fata cu portocale
'A visa despre ceva improbabil are un nume al sau. Se numeste speranta.'
Jostein Gaarder- Fata cu portocale
Tărâmul necunoscut era brăzdat cu frânturi de amintiri. Senzaţia de necunoscut se amplifica cu fiecare pas făcut înainte. Anaisa credea că de fiecare dată fulgerul o făcea să-și amintească cuvintele.
-Ce faci aici copilă, încerci să-ți amintești povestea? îi aduse cele cateva randuri rupte din jurnal.
- Sunt ale mele, am scris eu vreodată? Ridică ochii. Ochii ei de albastru smarald îi amintiră pe dată de Crista, zâna copacilor cea care o salvase de multe ori din faţa neștiinţei,ii desluși chipul oglindindu-se în suprafata limpede a apei.
Anaisa nu purta cu sine decât amintirile. Tânăra fată descoperea pe fondul acesta amnezic imagini dragi. Cineva ar putea spune că lumea ei nu exista decât sub forma imaginilor din minte. Insomnia memoriei i se împrospăta după fiecare picătură de ploaie prezentă.
Al şaptelea tărâm era împrejmuit de o pădure, ingerul înainta printr-o aură de lumină. Se opri. Vocea răsuna de hăt departe, din alta poveste .
De
câte ori trecea pe lângă petecul verde de pădure, Anaisei i se făcea dor de copilarie,
de visele neterminate. Poate că vă întrebați de
ce? de ce azi își amintea de copilărie, de visul acela nedus
niciodată până la capăt.
Anaisa
era fata despre care prietenele vorbeau întruna că e altfel decât celelalte. O porecliseră Simplitate, căci numai ea număra petalele de flori căzute pe alee,
numai ea culegea melcii cu cochilie cu tot, iar urmele argintate lăsau dâre multicolore
pe băsmăluța roșie cu
buline albe de care era nedespărțită. Era un dar primit de la bunica. O
purta la gât ca pe un talisman de pret, zi de zi.
Când
se simțea
tristă își ștergea lacrimile, iar clipele fericite veneau repede.
-Dacă îți va fi vreodată greu în viață,
așează-te lângă izvor! Așa
o povâțuise draga ei bunică, înainte să se
despartă. Fără cuvinte.Stai și
ascultă. Răbdarea îți va fi răsplătită.
Anaisa
își
aminti de sfat, desfăcu băsmăluța
de la gât , se așeză langă izvor și
ascultă susurul apei.
-Voi merge până la locul unde se împlinesc visele, până la
capăt! Ridică o piatră și însemnă gândul descoperit printr-un
desen. In vremea aceea spiritele apelor scoteau la suprafața
comori ascunse în adâncuri nevăzute, neîntelese.
- Dacă nu vezi
semnele, înseamnă că ești
oarbă! Glasul izvorului semăna cu vocea
bătrânului din povestea neterminată de aseară, o recunoscu pe dată.
-Cine ești tu?
fata- care-nu- credea- în- semne încerca să afle mai multe.
Ridică din nou piatra. Era rece. Amuți.
Mică,
albastră-cenușie,
sidefie.
Era o
piatră. Una nespus de prețiosă, dar nu era mai mare decât
o alună.
A ținut-o între degete zile întregi, în
timp ce apele susurau. Bobița aceea nestemată era la ea
astăzi, mâine putea să fie oriunde altundeva.
Acea piatră
răspândea căldură, avea o lumină interioară care îi limpezea gândurile.
Oamenii își lăsau gândurile adeseori să o ia
razna când dădeau peste lucruri pe nu le prea puteau controla, de parcă
născocind povești ar fi putut să înțeleagă ce era dureros de adevărat.Avea
să rămână un lucru înțeles, catalogat si pus deoparte.
Se poate
spune că Apele s-au răsturnat pe Pământ, iar pământ era sus în Cer.
O rază de soare se răsfrângea prin fereastra inimii,
puterea pietrei făcea că totul în jur să pară curat, de un alb pur.
Este o nestemată cu multe taine, copila își dădea încet seama.
- Se
spune că este blestemată. Nu poate fi cumpărată, nu poate fi luată cu forța, nici furată.
-
Poate fi doar dăruită,
asemeni stelei Credinței. Vă amintiți de ea? a trecut o mie mai bine de
ani și încă mai strălucește.
- Așa a ajuns la mine și așa o dăruiesc mai departe, din
toată inima!
O
clipă, a simțit Anaisa, că ea și piatra erau legate într-un fel
misterios și profund, era dincolo de
puterea ei de înțelegere, dincolo de toate.
Dar bătrânul a înțeles, când te simți deopotrivă atras și în același timp îngrozit de ceva, era așa ca într-o parabolă, și în Cer ca și pe Pământ.
Strânse
tare în palmă piatra și plecă capul.
Piatra
deveni însemnul ei pe ziua de azi.
.....................................................................................
Soarele răsări și
îi făcu poznaș cu
ochiul.
Tot despre Anaisa vorbeau bibliotecarele școlii
în șoaptă când se apropia cu cartea în care
avea pasajele preferate subliniate. Le însemna seara cu creionul, atunci când pleoapele
i se rătăceau printre rânduri.
O
dată sau de două ori ațipise, de sub plapumă îi căzură pe podea basmele neterminate.
O voce o trezi la jumătatea acțiunii.
Era mama care o înveli și îi așeza
perna sub cap.
-Anaisa, lasă visele! Odihnește-te pentru că mâine e o nouă zi de viață.
Se încheia un ciclu de șapte
ani. Atunci când ceva se încheie în viață
se deschide un alt univers.
Anaisa
credea în universul- cel- nou și încerca să convingă pe toți
din jur de ce descoperise.
Valorile
ei erau simple, dar se bazau pe onestitate și
adevăr. Puterea ei de convingere era mare, cum mare îi era și
speranța.
Anaisei
îi apăreau deseori în vis trei
ființe misterioase care dansau și
sporovoiau într-o limbă necunoscută ei, de o frumusețe
neobișnuită, dar care dispăreau la fel de repede
cum apăruseră pe o potecă necunoscută din pădure. Ar fi întins mâna să se prindă și
ea în dansul lor, dar de fiecare dată o
trezea la realitate susurul izvorului. Apa curgea monoton la vale lăsând în
urmă pietrele curate și reci.
-Tu ești cea
care vei duce mai departe poveștile neterminate, glasul tău e limpede și
cristalin ca apa. Să crezi în puterea ta.
- Mmm, așa
mi-a spus și Crista, zanița copacilor, și Buchi- cel-care-nu- știa
alfabetul literelor.
Mai rămânea să învețe de la
izvor pilda răbdării și a rutinei zilnice.
Căci picătura aceea de izvor curge și curge prin
același loc,
nu se plictisește niciodată.
Și-apoi
nu știa niciodată ce fantasmă să urmeze.
Visul de
noapte era de fiecare dată altul.
Prima
ființă îi apărea în
vis sub semnul primăverii, Svetlana purta în păr ghiocei de alb neșters, eșarfa verde și lungă o
făcea să îngenunghieze
din când în când. Înainta greoi. Era deshizatoarea de drumuri.
A
două ființă,
venea întotdeauna dinspre sat, Înțeleapta,
era matură și coaptă. Avea
obrajii rumenii asemeni semințelor de pepene galben. Purta un vas în brațe, cu
straturi de culori diferite,aducea la chip cu verișoara
ei mai mare.
A
treia ființă pe care o
visa purta o cunună de flori
în păr. În mână abia de îi zări cartea.
Jocul
fantasmelor era ademeritor. Doar prima
dintre ele cânta primăvăratec.
Pe
care din cele trei să le urmeze? Intuiția îi spunea să facă o alegere diferită de cea
dinainte.
Gustul
verdelui alb îl știa, cel de pepene galben îi aducea grădina copilăriei
în fața ochilor.Visul
neterminat avea un gust identic.
Se pare că ultima ființă era mai vie și atât de
aproape. Întinse mâna.
Cartea îi căzu și rămase întredeschisă asemeni
aripilor unei pasări.
-Dacă voi fi pasăre? Zborul unei păsări
îi aducea întotdeauna zâmbetul pe buze.
Îţi mulţumesc că ai venit. Ai ales
momentul în care nu
mă simţeam bine deloc. Tu, pasăre stropesti orizontul cu albastru și
faci
să semene câmpia cu verdele știut de copilărie.
……
Își aruncă ochii înspre Răsărit, soarele era
demult sus, întârziase.Gândul o duse repede la susurul
izvorului.
În
câteva secunde făcu diferența. Acele ceasornicului se înțepeniseră la
ora șapte.
Pe
aici Timpul nici n-a trecut. Își trecu mâna repede prin păr și ziua i se
păru doar frumoasă.
Cosițele
împletite de mama în copilărie
dispăruseră, mereu o încuraja să facă față provocărilor, căci o știa visătoare din naștere. Acum
părul ii stătea vâlvoi parcaă se curentase in somn.
Când ațipea pe
pământul verde răvășit în mirosurile ademeritoare ale primăverii, când
alerga la izvor și rămânea ore întregi să privească apa cum șiroia la
vale,când amurgul o fermeca și nu se
deslipea de cer, erau tot atâtea semne că se pierdea în lumea ei, visătoare.
…………
Ritualul de seară o găsea în cămăruța din spate,
deschizând jurnalul.
Jurnalul
bătrânului îi era călăuză printre gândurile personale. Obiceiul de a-și nota
gândurile de la el îl căpătase.
Conversația cu
bătrânul îi prindea bine, de la el știa că fantasmele
rămân niște fantasme și atât. Tot el o ajutase să treacă testul la
matematică.
Bătrânul
o învătase cum:
-să-și
noteze rapid gândurile ce-i veneau în
minte (lecția jurnalului);
-să
înfrunte ziua cu răbdare( lecția izvorului) ;
- să aducă la îndeplinire sarcinile de peste zi cu bucurie și recunoștință (rutina zilei).
Fata- care-nu- credea- în- semne deveni
astfel fata-însemnelor-zilnice.
Așa își aminti de toate cuvintele ce lipseau din continuarea visului ei
personal.
Anaisa n-avea vreme să fabuleze, dimineața trebuia să o găsească reală și
încrezătoare.
' -Bine
ai venit, Bucurie care mergi înaintea Soarelui Răsare!'
' - Bucurie și
ție, Anaisa!'
(portret in sepia)
(portret in sepia)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu