Fata-care- nu-credea- în- semne

          Aceasta nu este o poveste, deși la prima vedere așa pare.
Personajele despre care scriu există si se întreabă de ce oare există.

Cum altfel să încep povestirea decat cu un  motto preferat

'A visa despre ceva improbabil are un nume al sau. Se numeste speranta.'

            Jostein Gaarder-  Fata cu portocale

Tărâmul necunoscut era brăzdat cu frânturi de amintiri. Senzaţia de necunoscut se amplifica cu fiecare pas făcut  înainte. Anaisa credea că de fiecare dată fulgerul  o făcea  să-și  amintească cuvintele.

       -Ce faci aici copilă, încerci să-ți amintești povestea? îi aduse  cele cateva randuri  rupte din jurnal.

           - Sunt  ale mele, am scris eu vreodată? Ridică ochii. Ochii  ei de albastru smarald îi amintiră pe dată de Crista, zâna copacilor  cea care o salvase  de multe ori din faţa neștiinţei,ii desluși chipul oglindindu-se în suprafata limpede a apei.

Anaisa nu purta cu sine decât amintirile. Tânăra fată descoperea pe fondul acesta amnezic imagini dragi. Cineva ar putea spune că lumea ei  nu exista decât sub forma imaginilor din minte. Insomnia memoriei i se împrospăta după fiecare picătură  de ploaie prezentă.

          Al şaptelea tărâm era împrejmuit de  o pădure, ingerul înainta printr-o aură de lumină. Se opri. Vocea răsuna de hăt departe, din alta poveste .

         

De câte ori trecea pe lângă petecul verde de pădure, Anaisei i se făcea dor de copilarie, de visele neterminate. Poate că vă întrebați de ce? de ce azi își amintea de copilărie, de visul acela nedus niciodată până la capăt.

Anaisa era fata despre care prietenele vorbeau întruna că e altfel decât celelalte.                       O porecliseră Simplitate, căci numai ea număra petalele de flori căzute pe alee, numai ea culegea melcii cu cochilie cu tot, iar urmele argintate lăsau dâre multicolore pe băsmăluța roșie cu buline albe de care era nedespărțită. Era un dar primit de la bunica. O purta la gât ca pe un talisman de pret, zi de zi.

 Când se simțea  tristă își ștergea lacrimile, iar clipele fericite veneau repede.

 -Dacă îți  va fi vreodată greu în viață, așează-te lângă izvor! Așa o povâțuise draga ei bunică, înainte să se despartă. Fără cuvinte.Stai  și ascultă. Răbdarea îți va fi răsplătită.

Anaisa  își aminti de sfat, desfăcu  băsmăluța de la gât , se așeză langă izvor și ascultă susurul apei.

 -Voi merge până  la locul unde se împlinesc visele, până la capăt! Ridică o piatră și însemnă gândul descoperit printr-un desen. In vremea aceea spiritele apelor scoteau la suprafața comori ascunse în adâncuri nevăzute, neîntelese.

 - Dacă nu vezi  semnele,  înseamnă că ești oarbă! Glasul izvorului  semăna cu vocea bătrânului din povestea neterminată de aseară, o recunoscu  pe dată.

 -Cine ești tu? fata- care-nu- credea- în- semne încerca să afle mai multe.

        Ridică din nou piatra. Era rece. Amuți.

        Mică, albastră-cenușie, sidefie. 

        Era o piatră. Una nespus de prețiosă, dar nu era mai mare decât o alună. 

        A ținut-o între degete zile întregi, în timp ce apele susurau. Bobița aceea nestemată era la ea astăzi, mâine putea să fie oriunde altundeva.

        Acea piatră răspândea căldură, avea o lumină interioară care îi limpezea gândurile.

      Oamenii își lăsau gândurile adeseori să o ia razna când dădeau peste lucruri pe nu le prea puteau controla, de parcă născocind povești ar fi putut să înțeleagă ce era dureros de adevărat.Avea să rămână un lucru înțeles, catalogat si pus deoparte.

       Se poate spune că Apele s-au răsturnat pe Pământ, iar pământ era sus în Cer.

       O rază de soare  se răsfrângea prin fereastra inimii, puterea pietrei făcea că totul în jur să pară curat, de un alb pur. 

      Este o nestemată cu multe taine, copila își dădea încet seama.

      - Se spune că este blestemată. Nu poate fi cumpărată, nu poate fi luată cu forța, nici furată.

    - Poate fi doar dăruită, asemeni stelei Credinței. Vă amintiți de ea? a trecut o mie mai bine de ani și încă mai strălucește.

    - Așa a ajuns la mine și așa o dăruiesc mai departe, din toată inima!

    O clipă, a simțit Anaisa, că ea și piatra erau legate într-un fel misterios și profund, era dincolo de puterea ei de înțelegere, dincolo de toate.

    Dar bătrânul a înțeles, când te simți deopotrivă atras și în același timp îngrozit de ceva, era așa ca într-o parabolă, și în Cer ca și pe Pământ.

      Strânse tare în palmă piatra și plecă capul.

       Piatra deveni însemnul ei pe  ziua  de azi.

.....................................................................................

              Soarele răsări și îi făcu poznaș  cu ochiul.

             Tot despre Anaisa vorbeau bibliotecarele școlii în șoaptă când se apropia cu cartea în care avea pasajele preferate subliniate. Le însemna seara cu creionul, atunci când pleoapele i se rătăceau printre rânduri.

            O  dată  sau de două ori ațipise, de sub plapumă îi căzură pe podea basmele neterminate.

             O voce o trezi la jumătatea acțiunii. Era mama care o înveli și îi așeza perna sub cap.  

             -Anaisa, lasă visele! Odihnește-te  pentru că mâine e o nouă zi de viață.

           Se încheia un ciclu  de șapte ani. Atunci când ceva se încheie  în viață se deschide un alt univers.

        Anaisa credea în universul- cel- nou și încerca să convingă pe toți din jur de ce descoperise.

Valorile ei erau simple, dar se bazau pe onestitate și adevăr. Puterea ei de convingere era mare, cum mare îi era și speranța.

 Anaisei  îi apăreau  deseori în vis trei ființe misterioase care dansau și sporovoiau într-o limbă necunoscută ei, de o frumusețe neobișnuită, dar care dispăreau la fel de repede cum apăruseră pe o potecă necunoscută din pădure.  Ar fi întins mâna să se prindă și ea în dansul lor,  dar de fiecare dată o trezea la realitate susurul izvorului. Apa curgea monoton la vale lăsând în urmă pietrele curate și reci. 

             -Tu ești cea care vei duce mai departe poveștile neterminate, glasul tău e limpede și cristalin ca apa. Să crezi în puterea ta.

            - Mmm, așa mi-a spus și Crista, zanița copacilor, și Buchi- cel-care-nu- știa  alfabetul literelor.

             Mai rămânea să învețe de  la izvor pilda  răbdării și a rutinei zilnice. Căci picătura aceea de izvor curge și curge prin același loc, nu se plictisește niciodată.

               Și-apoi nu știa niciodată ce fantasmă să urmeze.

              Visul de noapte era de fiecare dată altul.

            Prima ființă îi apărea în vis sub semnul primăverii, Svetlana purta în păr ghiocei de alb neșters, eșarfa verde și lungă  o făcea să îngenunghieze din când în când. Înainta greoi. Era deshizatoarea  de drumuri.

           A două  ființă,  venea  întotdeauna dinspre sat, Înțeleapta, era matură și coaptă. Avea obrajii rumenii asemeni semințelor de pepene galben. Purta un vas în brațe, cu straturi de culori diferite,aducea la chip cu verișoara ei mai mare.

            A treia  ființă pe care o visa purta o cunună de flori în păr. În mână abia de îi zări cartea. 

            Jocul  fantasmelor era ademeritor. Doar prima dintre ele cânta primăvăratec.

Pe care din cele trei să le urmeze? Intuiția îi spunea să facă o alegere diferită de cea dinainte.

Gustul verdelui alb îl știa, cel  de pepene galben îi aducea grădina copilăriei în fața ochilor.Visul neterminat avea un gust identic.

          Se pare că ultima ființă era mai vie și atât de aproape. Întinse mâna. Cartea îi căzu și rămase întredeschisă  asemeni aripilor unei pasări.

            -Dacă voi fi pasăre? Zborul unei păsări îi aducea întotdeauna zâmbetul pe buze.

             Îţi mulţumesc că ai venit. Ai ales momentul în care nu mă simţeam bine deloc.                            Tu, pasăre stropesti orizontul cu albastru și faci să semene câmpia cu verdele știut de copilărie.

……

             Își aruncă ochii înspre Răsărit, soarele era demult sus, întârziase.Gândul o duse repede la susurul izvorului.

          În câteva secunde făcu diferența. Acele ceasornicului se înțepeniseră la ora șapte. 

      Pe aici Timpul nici n-a trecut. Își trecu mâna repede prin păr și ziua i se păru doar frumoasă.

      Cosițele împletite de mama în copilărie dispăruseră, mereu o încuraja să facă față provocărilor, căci o știa  visătoare din naștere. Acum părul ii stătea vâlvoi parcaă se curentase in somn.

           Când ațipea pe pământul verde răvășit în mirosurile ademeritoare ale primăverii, când  alerga la izvor și rămânea ore întregi să privească apa cum șiroia la vale,când  amurgul o fermeca și nu se deslipea de cer, erau tot atâtea semne că se pierdea în lumea  ei, visătoare.

…………

 Ritualul de seară o găsea în cămăruța din spate, deschizând jurnalul. 

Jurnalul bătrânului îi era călăuză printre gândurile personale. Obiceiul de a-și nota gândurile de la el îl căpătase.

Conversația cu bătrânul îi prindea bine, de la el știa că fantasmele rămân niște fantasme și atât. Tot el o ajutase să treacă testul la matematică. 

            Bătrânul o învătase cum: 

            -să-și noteze  rapid gândurile ce-i veneau în minte (lecția jurnalului); 

            -să înfrunte ziua cu răbdare( lecția izvorului) ; 

           - să aducă la  îndeplinire sarcinile de peste zi cu bucurie și recunoștință  (rutina zilei).

  Fata- care-nu- credea- în- semne deveni astfel fata-însemnelor-zilnice. 

Așa își aminti de toate cuvintele ce lipseau din continuarea visului ei personal. 

Anaisa n-avea vreme să fabuleze, dimineața  trebuia să o găsească reală și încrezătoare.

 ' -Bine ai venit, Bucurie care mergi înaintea Soarelui Răsare!'

' - Bucurie și ție, Anaisa!'

(portret in sepia)