Samanta

„...aşteptarea fericirii cereşti reuşeşte ceea ce altfel pare imposibil, anume să fie în două locuri deodată: lucrează în ceruri şi de asemenea şi pe pământ".

Kierkegaard

S-ar spune că cel care aşteaptă are vocaţia bilocaţiei. E prezent şi imediat, şi în transcendenţă.

Incep cu citatul meu preferat  si  cu una din parabolele mele preferate din cartea Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste-Andrei Plesu

 Sămânţa care creşte singură

      Aceasta parabola e inclusa la capitolul Asteptare ca forma a receptivitatii si contine explicatii in 24 pagini din carte (pg. 140-164). Contine 7 paragrafe cu  note si explicatii.

Marcu 4,26-29:

Şi zicea: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie cum. Că pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic,apoi grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerişul." 

în toate parabolele care invită la veghe şi priveghere, la aşteptarea neodihnită a celui plecat, intră în joc tema absenţei şi a felului în care poţi şi trebuie să-ţi organizezi viaţa, având care reper însăşi absenţa celui aşteptat. Ce faci în intervalul de timp (nedeterminat) care te separă de reîntoarcerea „stăpânului"? într-un anumit sens, aceasta este situaţia fondatoare a

credinţei a oricărei credinţe. Credinţa nu lucrează cu certitudini imobile,nu se raportează la tranşante „vecinătăţi" orientative, nu construieşte pe evidenţe. Ea este, dimpotrivă, un pariu pe inevidenţă, un mod de a trăi în lipsa garanţiilor ultime, în tensiunea unei expectative fără termen. Credinţa merge pe încredere, speranţă, arvună şi răbdare. Ea practică receptivitatea dinaintea unei instanţe care nu afirmă şi nu se afirmă imperios.E dialog calm cu o promisiune. A fi credincios nu e a te mişca teleghidat în limitele unei dogme şi ale unei „legislaţii" imediate, ci a evolua liber în cadrul unui „proiect", asumat fără constrângerea unei„prezenţe" autoritare. Nu ţi se spune ce să faci, nu ţi se impune o adeziune de tipul înregimentării. Accepţi, în mod lucid, cătrebuie să creditezi posibilul adevărului, nu ecuaţia lui stearpă. Accepţi că nu ai acces direct la  sensul lucrurilor, la misterul angrenajului lor, la înţelesul binelui şi al răului, la sursa lumii create, la Dumnezeu. Dar aştepţi.

Dumnezeu este, astfel, absenţa care devine prezentă prin aşteptarea ta.

Cu alte cuvinte, aşteptarea este - dacă ni se îngăduie acest barbarism – prezentificarea inactualului,  substanţierea unui imediat potenţial.

           Prin aşteptare, eşti, într-un anumit sens, creatorul Creatorului tău.
Parabolele pe care le avem în vedere configurează tema aşteptării, livrând suficiente detalii pentru a nu lăsa loc unor vagi manevre sentimentale sau speculative.

        a. Mai întâi, toate ne spun că nu e vorba de o aşteptare nebuloasă, de „presentimente", visătorie, „intuiţii" difuze. Cei care aşteaptă ştiu ce şi pe cine aşteaptă. Aşteaptă sosirea mirelui (Fecioarele nebune) - ceea ce face parte dintr-un ritual precis şi concret - sau aşteaptă reîntoarcerea acasă a stăpânului, o reîntoarcere anunţată chiar de el şi care, deşi greu de anticipat temporal, este inevitabilă. Faptul de a fi „absent" nu este, deci,actul unei entităţi „închipuite", al unei presupoziţii fără contur,al unei realităţi indefinite. Iar cel care aşteaptă nu investeşteîntr-un eveniment obscur sau într-un personaj ipotetic.

Şi personajul, şi (re)apariţia lui sunt date.Dar sunt date în modalitatea absentei.

Sunt date în aşa fel încât să solicite iniţiativa, decizia, libertatea,capacitatea de participare

a celor „prezenţi". Dumnezeu nu poate fi prezent în lume aşa cum e „prezentă" în lume lumea însăşi şi făpturile ei. Prin raportare la modul prezenţei noastre, prezenţa Lui e de tipul absenţei, după cum faţă de modul prezenţei Lui, prezenţa noastră e, de asemenea, o specie a absenţei, dacă nu a nefiinţei. Starea firească a lumii createaceasta este: Creatorul e „absent" de pe scena creaturilor sale,iar creaturile sunt absente de pe scena, transcendentă, a Creatorului. Am fost „alungaţi" din raiul Lui şi L-am alungat din „locuinţa" noastră. Numai că - ni se spune – această „excomunicare" reciprocă, această centrifugalitate instalată între lumesc şi supralumesc, e episodică, întruparea e pecetea unei ireversibile reîntâlniri. Dar reîntâlnirea trebuie aşteptată.

Nu trebuie să ne ia pe nepregătite,somnolenţi,netrebnici,nedicisi,îndărătnici.           Aşteptarea trebuie să fie felul nostru de a fi, câtă vreme Cel Anunţat e absent.

             E un fapt că nu suntem obişnuiţi să ne organizăm viaţa în funcţie de repere absente. Avem nevoie de un marcaj ferm, de trasee previzibile, de reguli fixe. în această privinţă, legile naturii şi armătura juridică a comunităţii ni se par infinit mai„utile", mai „de bun-simţ", mai adecvate din unghi pragmaticdecât suspensia unei „aşteptări" fără etape planificabile.

Legea credinţei nu e, propriu-zis, o „lege". E o opţiune. Un „semn"către orizont, o deschidere care îşi produce reperele din propriaei tenacitate, din parcursul pe care îl instituie. Miracolul este că această „deschidere" (către o absenţă pe cale de a „surveni") e în mai mare măsură născătoare de ordine interioară decât legiferările instituţiilor curente, cu abundenta lor „prezenţă" în imediat. 

b. Din parabolele aşteptării rezultă însă că aşteptarea nu e o formă de pasivitate,de moţăiala flască, petrecută cu ochii spre orizont. Nu ni se cere „să ne ocupăm cu aşteptarea", să practicăm aşteptarea în sine, inertă şi inarticulată. Ni se cere săaşteptăm  slujind,asumând o activitate utilă, îndeplinind oîndatorire, o sarcină. Aşteptarea adaugă mereu faptului de aaştepta o bună administrare a timpului parcurs în aşteptare.

         Plecând, „stăpânul" lasă „fiecăruia lucrarea lui" (Marcu 13,34):„portarul" trebuie să fie oricând gata să deschidă poarta,slujitorul pus peste celelalte slugi trebuie „să le dea hrană latimp" (Matei 24, 45; Luca 12, 42).

Intervalul rezervat aşteptării nu tolerează netrebnicia, iresponsabilitatea, abuzul faţă de semeni, nepăsarea, supensia oricărei rigori, necredinţa, bazate,toate, pe anticiparea imatură a unei infinite amânări a sorocului.Mai mult: când vorbim despre a face cum trebuie ceea ce ţi s-a dat de facut. trebuie să avem în vedere nu o hărnicie difuză, o specie de activism surescitat, ci capacitatea de a te concentra pe ficiul  particular care îţi revine, pe lotul tău specific, pe ceea ce ţi s-a delegat ca „sarcină". Poţi avea tot soiul de virtuţi şi tot soiul de „vrednicii". Dacă nu faci lucrul Anume  pentru care eşti chemat, eşti pasibil de cea mai severă corecţie. Degeaba s-ar îndeletnici „portarul" cu treburile altora: va fi judecat numai  pentru performanţa care i-a fost cerută. Cf.Charles W.F. Smith,The jesus ofthe Parables,ed. cit., p. 176)

          Aşteptarea se întreţine prin faptă, dar fapta se legitimează prin fondul ei, incoruptibil, de aşteptare. A cădea, monomaniac, înmecanica „productivităţii", a te epuiza în execuţie oarbă, decerebrată, fără dialog cu depărtarea şi cu zenitul, e a te sustrageîntâlnirii cu cel aşteptat, adică a nu-l mai aştepta. Te apuci delucru pentru a acoperi înţelept intervalul pe care îl ai în faţă şirămâi apoi prizonier în interval. Uiţi raţiunea pentru care te-a imobilizat. Te plafonezi în „aici", pierzând dimensiunea totodată relativizantă şi salutară a lui „dincolo". Trăieşti în imediateţea timpului cotidian şi ratezi „timpul cel mare" al sorocului eshatologic. Cu alte cuvinte, înlocuieşti expectative seminală prin cronologie stearpă.

c. Parabola seminţei care creşte singură se referă, în numai patru versete, tocmai la raportul dintre cele două registre ale timpului, cu care se împleteşte (sau ar trebui să se împletească) viaţa celui care aşteaptă. Ni se vorbeşte, pe de o parte, despre marele ciclu al însămânţării şi recoltei, un ciclu care evocărelaţia dintre început şi sfârşit, dintre origine fecundă şi apoteoză apocaliptică, dintre prima carte a Scripturii şi cartea ei ultimă.

 Pe fundalul cosmic al acestui spectacol, sedesenează, pe de altă parte,

ciclul minor  al vieţii cotidiene, aldestinului individual: ciclul zilei şi nopţii, al somnului şi alstării de veghe. Ciclul dintâi, care descrie traseul dintre Alfa şiOmega, are o amploare de natură să-l facă imperceptibil. Nu-l putem măsura. Nu trăim în desfăşurarea lui. E de observat, dealtfel, că, între cele două capete ale lui (care, de fapt, sesuprapun, căci sfârşitul e deja prezent în episodul inaugural, aşacum recolta e deja prezentă în sămânţă), intervalul e obscur şiincontrolabil. La suprafaţa acestui interval se află istoria, careînsă nu se legitimează şi nu se explică decât prin ceea ce se petrece în ascunsul ei.

 Acolo, în ascuns, „se face" istoria.

„Realitatea" nu e decât camuflajul unei subterane germinative ,chipul exterior al unui proces de „coacere", cu alte legi şi alteorizonturi decât cele presupuse îndeobşte. Dincolo de istoria factuală sau, mai exact, dincoace de ea, are loc evoluţia unei virtualităţi spre propria ei actualizare: parcursul, plin de consecinţe, al unei însămânţări. Dacă te situezi strict în perimetrul temporal al ciclului mic, nu poţi vorbi de un sens al istoriei, cum nu poţi vorbi de sens în general.

 „Sensul" se construieşte după o regulă strictă, dar inefabilă. Nu „îl dai": participi la constituirea lui, chiar dacă, asemenea semănătorului, „nu ştii cum". Sensul istoriei şi al universului creat nu poate fi obiect de cunoaştere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat.
Iar formula revelată a acestui „credit" este„împărăţia lui Dumnezeu" şi orientarea constantă spre ea. Ceea ce ni se cere e să credem în această perspectivă şi să aşteptăm împlinirea ei. Ni se cere să introducem în ciclul secund al vieţii noastre - repetitiv şi, ca atare, previzibil-dimensiunea ciclului mare: altfel spus, să cultivăm încrederea şi răbdarea.

 Aceasta este „înţelepciunea agricultorului". 
El are:1. încredere în dezvoltarea autonomă („automată",automate,spune textul grecesc) a seminţei, deşi nu o pricepe şi nu o poate influenţa, şi
  2. ştie să trăiască aşteptând, să doarmă şi să se trezească destins, ca unul care nu se îndoieşte de legătura inevitabilă dintre semănat şi seceriş, între clipa decisivă a însămânţării şi clipa inconturnabilă a culesului e spaţiul libertăţii sale.

 O libertate care nu poate face abstracţie deritmurile „naturii" (ziua şi noaptea), dar o libertate în al căreisubsol se mişcă lent şi ascuns o întreagă cosmogonie.încredere, răbdare şi ritm,aceasta este „tehnica" de aşteptare aordinii finale. Aceasta este „respiraţia" libertăţii omeneşti. Ea nu are nimic de-a face nici cu zelul insomniac, nici cu vreo amorţeală utopică.

Parabola vorbeşte, prin urmare, despre două feluri de timp: timpul mare, ceresc, al arcului dintre început şi sfârşit, şi timpul mic, pământesc, al cadenţei zilnice. Timpul cel mare nu e la capătul timpului mic, nu e revărsarea viitoare a efemerului în eternitate. Timpul mare lucrează deja, nevăzut, dar sigur, la temelia timpului mic. Cu alte cuvinte, el e deja prezent.

Problema este că, în mod obişnuit, noi nu suntem prezenţi în el.

………..

Pg.148

Cea mai bună investiţie a libertăţii în intervalul dintre început şi sfârşit este efortul neîntrerupt de a cupla timpul zilei cu timpul împărăţiei; timpul care ţi s-a dat, cu Sursa din care ţi s-a dat timpul. Trebuie, aşadar, să trăieşti simultan în cele două registe ale timpului: timpul tău, în care eşti singur, şi timpul lui Dumnezeu, în care eşti însoţit.

 A te raporta la timpul împărăţiei e a trăi deopotrivă viaţa agricultorului şi a seminţei, a te redefini, clipă de clipă, în termenii posibilului tău,a contempla fiecare zi ca pe latenţa unei încolţiri.

O distincţie lămuritoare în perimetrul temporalităţii face Giorgio Agamben, într-un scurt eseu intitulat „Biserica şi împărăţia" (Cf.Giorgio Agamben, Prietenul şi alte eseuri ,Humanitas,Bucureşti, 2012, pp. 55-68)
Ne mişcăm, deopotrivă, în trei registre ale timpului:timpul chronologic (liniar, omogen, potenţial infinit), timpul apocaliptic (timp al sfârşitului timpului, al ultimei zile, al mâniei) şi timpul mesianic,care se situează în desfăşurarea timpului cronologic, dar se defineşte printr-o constantă raportare la timpul apocaliptic.

Timpul mesianic este „o transformare calitativă a timpului trăit", un fel de a traversa„ziua de azi" din perspectiva „zilei care va veni". Cu alte cuvinte, el implică asumarea vremelniciei ca vremelnicie, parcurgerea ei ca pe un interval care există şi nu există, ca pe unreal secund, fără altă consistenţă ontologică decât aceea pe care i-o dă disoluţia lui finală.

 Timpul mesianic e timpul aşteptării.

Agamben citează, în acest sens, un tulburător pasaj din I Corinteni 7, 29-31, despre modul în care ar trebui să funcţionămîntr-un context al „vremii care se scurtează": să te întristezi ca şicum nu te-ai întrista, să te bucuri ca şi când nu te-ai bucura, săai ca şi cum n-ai avea: „...cei ce se folosesc de lumea aceasta"să se folosească de ea „ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căcichipul lumii acesteia trece".

d. Cel care aşteaptă pare, aşadar, să fie înzestrat cu o virtute rară şi subtilă: virtutea de a trăi simultan în timp şi în afara lui, în certitudinea imediatului şi în incertitudinea perspectivei ultime, în liniştea funcţională a cotidianului şi înneliniştea zilei de pe urmă.

S-ar zice că parabolele aşteptării cer insului care se află în condiţia de a aştepta o „calificare" ieşită din comun, o structură aparte: el trebuie să reziste unei solicitări contradictorii, unei „dedublări" riscante; trebuie, în fond, să fiedeopotrivă prezent în lume şiabsent din ea, să consimtă la destinul său pământesc, ştiind însă că e vorba de un destin de tranzit. A fi „între oameni" şi a fi, totodată, „cu Dumnezeu" nu e o îndeletnicire la îndemâna oricui.

Textele nu încurajează,totuşi, vreo formă de „excepţionalism".

Ceea ce ni se cere nu este să avem „geniul" aşteptării, ci, dimpotrivă, umilitatea ei. Ni se cere să nu ne instalăm,confortabil şi suficient, în „subînţelesurile" vieţii curente, să nu acordăm „actualităţii" dimensiuni Monumentale.

Ni se cere - cu un cuvânt atribuit lui Iisus în Evanghelia după Toma - să fim „trecători".

…………..

          e.Somn, Veghe, Noapte.

La prima vedere, parabolele pe care le comentăm construiesc pe opoziţia fermă dintre somn şi veghe,şi dintre claritatea zilei şi întunericul nocturn. Trebuie totuşi să observăm că nici somnul, nici noaptea nu sunt monoton„negative", după cum nici simpla insomnie sau perpetuitatea diurnă nu sunt condiţii suficiente (şi cu atât mai puţin optime) pentru a mijloci experienţa aşteptării lucide. în definitiv,Toate cele zece fecioare (aşadar şi cele „înţelepte") dorm (cum doarme şi agricultorul din Parabola seminţei care creşte singură), ceea ce dovedeşte, pe de o parte, că somnul ca atare nu e interzis în mod formal şi, pe de alta, că faptul de a

nu dormi nu e, în sine, suficient pentru a semnala buna aşezare eshatologică a „aşteptătorului".

Slujitorul credincios şi înţelept (Luca 12, 42-46) nu se distinge,în primul rând, prin virtutea de a rămâne treaz, ci prin conştiinciozitatea cu care îşi îndeplineşte, în absenţa stăpânului,sarcina care i-a fost încredinţată.

A fi „pregătit"(hetoimos) înseamnă nu atât a ieşi din ritmul vieţii zilnice, cât a avea o constantă „prezenţă de spirit", a asuma aşteptarea activă ca mod e viaţă, ca speranţă în act.

  “Important este ca „ori de veghem,ori de dormim - împreună cu El să vieţuim".

 (1 Tesaloniceni 5,10). Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un tip de veghe care e deasupra alternanţei dintre trezie şi somn: ca şi cum „ochiu închis afară înăuntru se deşteaptă", ca şi cum somnul trebuie să se instaleze fără adormirea totală a conştiinţei vigile. Cel care aşteaptă nu face, în timpul nopţii, decât să treacă de la aşteptarea alertă, dinamică, la aşteptarea latentă.

 Cine e„pregătit" nu e, nu trebuie să fie, mai puţin pregătit când doarme.

A fi pregătit tocmai asta înseamnă: a fi pregătit tot timpul, oricând, chiar şi în episoadele  crepusculare din curgerea orelor. Aşteptarea omogenizează fragmentele timpului.

    

              f. Furul (hotul)

              aici am ramas fara cuvinte, voi edita mai tarziu.

              .............................................................................................................................

             g. face referire la Parabola celor zece fecioare  care contine si varianta feminista

              ………………..

   pg.164- din op. citata

           Textul din capitolul13 al Evangheliei după Luca foloseşte, în mod semnificativ, de două ori (Luca 13, 25 şi Luca 13, 26) verbul „a începe", ca pe un antidot la „niciodată". 

Dar e un fel de a începe prea târziu: „...veţi începe(arxesthe)să staţi afară şi să bateţi la uşă..." şi „veţi începe să ziceţi".

Dar a începe să baţi la uşă abia când uşa ţi se închide în faţă e o întreprindere perdantă. începutul trebuie pus la timp.

Iar aşteptarea nu e altceva decât a începe la timp, a arvuni din vreme recunoaşterea celui aşteptat, întâlnirea cu el.

Altfel spus, a începe să-l simţi prezent încă din intervalul absenţei lui.

PS: sunt doar citate adunate, ca sa redactez eseul meu personal   imi trebuie un strop de liniste.

Varianta online a cartii