Cap. I
Sa nu blestemi niciodata lucrurile care cad din cer. Nici macar ploaia.
...
Scortisoara.boabe de naut. zahar. alune prajite. vanilie. fistic.grau.seminte de pin.coji de portocale. migdale.caise uscate.samburi de rodie.smochine uscate. apa. stafide aurii.apa de trandafiri.orez alb.cianura de potasiu.multumiri.
Nu va speriati. Sunt capitole dintr-o carte primita in dar, azi.
7 povestiri zen care te vor pune pe ganduri
si inca o arta
Arta-de-a-iubi- Don MiGuel Ruiz
duminică, 19 ianuarie 2014
A fi caminante
Jurnal de călătorie în Mexic- Colectia Cărţi de călătorie
„Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...,
“ Dacă timpul lucrează in noi, ca un soare tăcut, inseamnă că există călătorii care nu se termină niciodată.”
Octavian Paler -Caminante
„Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...,
“ Dacă timpul lucrează in noi, ca un soare tăcut, inseamnă că există călătorii care nu se termină niciodată.”
Octavian Paler -Caminante
„M-am obişnuit cu psihologia mea incomoda şi
sucită, dar prefer să pronunţ cât mai rar cuvântul " anticălător " ca
să nu fiu înţeles greşit.
De fapt, ce este o "carte de călătorie "?
Nu numai că nu-mi place această formulă, dar nici n-o cred potrivită. Nu cred
într-o literatură slujnică a lui Hermes. Există cărţi care pot fi generate de o
călătorie, ca de orice altă experienţă, dar asta e cu totul altceva. Ele n-au
nimic în comun cu proza pliantelor turistice, care trebuie să satisfacă alte
rigori. Şi dacă totuşi vrem să folosim formula dându-i alt înţeles, ar trebui
să adăugăm că Odiseea este, poate, cea mai mare carte de călătorie
din toate timpurile. Ea nu povesteşte pur şi simplu rătăcirile lui Ulise, cât
vrea să ne sugereze că în ele există
o soluţie. Să ne imaginăm Odiseea fără
Ithaca. Oare ce mai rămâne atunci din ea? Ceea ce îi dă sens este,
indiscutabil, sfârşitul.
În fond, nu e nevoie să colindăm lumea pentru a
rătăci. Cel care a cunoscut cel mai puţin iubirea a fost, se pare, cel care a
alergat tot timpul după exemple. Don Juan. Poate că acest lucru e adevărat şi
în privinţa călătoriilor. Unii îşi închipuie că e destul să ţină în mână un bilet
de Jumbo-jet ca să aibă ceva de comunicat. Uită că autorii tragediilor clasice
nu s-au ostenit niciodată să ne dea indicaţii amănunţite despre decorul în care
se petreceau întâmplările povestite de ei. Li se părea suficient să spună
"scena este un palat". Sau, cum notează Shakespeare, înaintea primei
scene din Hamlet, "terasă în faţa castelului". Care
castel? Un autor de "note de drum", ajungând la Elsinor, se va grăbi
să răspundă: "Kronborg, castelul lui Hamlet, impunătoare remaniere în
stilul Renaşterii daneze a castelului lui Erik de Pomerania" etc. etc. Dar
asta e excursie explicată, nu mărturie.
Necunoscutul? Noutatea? Ele există fără îndoială.
Şi ştiu foarte bine că a dispreţui călătoriile este o prostie. Piramidele
egiptene le-am văzut în sute de reproduceri, dar numai după ce-am strâns în
pumn nisipul din deşert ele au început să-mi spună ceva. Nu mi se potriveşte
aerul de globe-trotter, oricât aş vrea să mi-l asum şi oricât aş invidia
aplombul altora în această privinţă. Dar, cum spunea undeva Valery, important
nu este a învăţa, ci a adăuga ceva la ceea ce ai învăţat. Poţi trece prin Mexic
fără să observi că şi cerul şi tăcerea au culoarea pietrelor. Sau că miturile
sunt că vântul care îşi cântă melodiile ciudate cu ajutorul tuburilor de orgă ale
cactuşilor. Ar fi păcat, însă, mă gândesc, să treci prin Mexic fără să te
întrebi, fie şi în fuga, de ce crede, oare, omul mai mult în frică decât în
persuasiune şi dacă, în afară de "mijloace", s-a schimbat ceva din
vremea când spaniolii au incendiat Tenochtitlanul.
Desigur,
a vedea înseamnă, mai întâi, nevoia să
vezi. Dar, probabil, nu descoperim nimic
cu adevărat important într-o călătorie, dacă nu descoperim nimic în noi
înşine. La fel ca în Odiseea, o călătorie e, în cele din urmă, în secret, aproape totdeauna o
călătorie spre adevărurile noastre şi un prilej de clarificări, când ea nu se
opreşte la simple impresii.
N-are rost să complici un drum care nu-ţi cere
decât puţină curiozitate? Eu, unul, înclin să cred că păcătoşii au adus mai
multe servicii credinţei decât cei inocenţi.”
In Mexic,
„regăseşti mereu o pasiune care ezită între tristeţe
şi nevoia de spectacol. Ca şi Spania, Mexicul nu poate despărţi frumuseţea de
tristeţe. Ca să te convingi de asta, e destul să vezi, câteva zile la rând,
cactuşi pe o câmpie uscată. "Cactuşi-candelabru" sau cactuşi
obişnuiţi. plantă a răbdării, aşteptând ca, după zile şi săptămâni de arşiţă,
să vină în sfârşit ploaia."
„A iubi un vulcan e, probabil, chiar mai mult decât o
dovadă de curaj. Poate că există o logică în dragostea pentru vulcani. Aşa cum
există o logică în faptul că iubim mai mult viaţa după ce descoperim că o vom
pierde.”
Relaţia
mexicanului cu vulcanul:„În
zilele de maximă limpezime, mexicanii zic despre Popocatepetl :
"se vede". Nici nu e nevoie să pronunţe numele muntelui. Poate că şi
despre fericire se poate spune uneori la fel.”
În acest paradis se şi moare…:„Lumina după-amiezii
apasă zidurile fără să le oprime. Arbori calzi, deveniţi aproape muzică, îşi
mişcă frunzele, ca un tigru somnoros muşchii. Pădurea tropicală colcăie, parcă,
de ameninţări. O întreagă literatură m-a pregătit, de altfel, să n-o pot vedea
cu ochi normali. Aventuri, liane, capcane la tot pasul, toate mi se învălmăşesc
prin minte. Dar, la urma urmei, de ce socotim jungla o pădure patologică? Ea e
un triumf al vieţii. Şi nu e stimulată cu îngrăşăminte chimice, cum obişnuim
noi, în Jungla civilizată", să ajutăm plantele. E mai multă sănătate
într-o junglă decât în toate livezile şi grădinile noastre, ordonate,
îngrijite. Jungla e un mic paradis încâlcit unde Dumnezeu nu şi-a făcut timp să
intervină sau n-a vrut, lăsând vegetaţia, animalele şi păsările să se bucure de
soare şi de ploile tropicale, dar mai ales de libertate.”
În acest paradis se şi moare.
„...ar trebui să simţi că ochii îţi ies din orbite,
că nu mai poţi respira, că îţi vâjâie capul, şi dintre toate zgomotele
universului nu mai auzi decât picăturile de apă prelingându-se pe pereţi; să nu
mai existe cer, să nu mai existe mare, să nu mai existe pământ şi arbori, ci
numai piatră, o piatră rece de peşteră pe rare curge apa; să nu mai existe alt
adevăr decât suferinţa şi moartea; să simţi un gust dulceag în gură şi când
scuipi să-ţi dai seama că e sânge; să uiţi cine ai fost, cine eşti, să uiţi,
poate, chiar, în cele din urmă, să-l urăşti pe cel care te omoară... în loc de
asta, însă, îţi spui că tu n-ai nici o vină pentru ce s-a întâmplat.
Nu eşti decât un trecător cumsecade care la un
moment dat simte nevoia să nu mai audă decât ploaia de-afară.”
Caminante, anticaminante...
„Seara la Merida. Un restaurant al cărui nume nu-l
cunosc. Doi cântăreţi, îmbrăcaţi în costume mexicane, pe estradă. Cântă.
Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile
noastre...
Cum se traduce oare "caminante"?
"Drumeţ"? Nu, nu-mi place. Poate, "călător". Dar şi acest
cuvânt e prea uzat.
Care vezi arzând la amiază/ Aripile de xtacay...
Singura pasăre despre care am auzit tot timpul în
acest drum şi despre care vorbesc legendele este una cu pene lungi şi
frumoase în coadă şi cu o coroniţă de pene pe cap, schimbându-şi mereu culoarea
de la albastru la verde: pasărea quetzal.
Care vezi strălucind în noapte/ Ochii de cocal...
E tot o pasăre, oare, cocalul?
Caminante, / Caminante, / Care auzi cântecul trist/
Al porumbelului albastru...
Înţelepţii hinduşi pretind că există patru
anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea
pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfârşit, al
patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător
fără bagaje.
Probabil, nu voi fi niciodată un călător fără
bagaje...
Şi strigătul tremurător/ Al păsării cucuy...
... deşi undeva în acest jurnal am recunoscut că
aparţinem timpului pe care-l trăim cu atât mai mult cu cât ne dezicem de el.
Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile
noastre...
Unde s-a întâmplat asta? Un funcţionar a trecut pe
lângă noi şi ne-a spus cu o politeţe uşor agasată: "Vă rog să aşteptaţi o
secundă". Apoi, brusc amuzat şi zâmbind, a adăugat continuându-şi drumul:
"O secundă mexicană"...
Să-mi spui dacă ai văzut/ Apărând un nor alb/ Care
a venit şi a plecat...”
...
Şi dacă ai ascultat/ Un cântec/ Ca o voce de
femeie, /
Caminante, / Caminante...
"Nu suntem pentru totdeauna pe pământ; doar
puţintel aici", suna cântecul.
Şi eu am ascultat cântecul/Sărmanul de mine, /
Caminante, / Caminante...
Cine a spus oare că înţelepciunea vine cu anii?
Şi eu pe drumurile mele/Norul alb l-am văzut...
Recapitulez în gând... indieni pregătindu-şi
obişnuitele tortillas... apa care lipseşte mereu... jocul de pelotă, plin
de soare şi de primejdii... pieţele colorate în care comerţul pare să fie un
simplu pretext pentru spectacol, pentru plăcerea de a vinde şi de a cumpăra...
craterele vulcanilor îndreptate spre cer ca ochii orbi ai statuilor... praful
ridicat de vânt...
Şi eu am ascultat cântecul, /
Caminante, / Caminante...
Da. Şi eu. Sau, cel puţin, aşa cred...”
vineri, 17 ianuarie 2014
Samanta
„...aşteptarea fericirii cereşti reuşeşte ceea ce altfel pare imposibil, anume să fie în două locuri deodată: lucrează în ceruri şi de asemenea şi pe pământ".
Kierkegaard
S-ar spune că cel care aşteaptă are vocaţia bilocaţiei. E prezent şi imediat, şi în transcendenţă.
Incep cu citatul meu preferat si cu una din parabolele mele preferate din cartea Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste-Andrei
Plesu
Marcu 4,26-29:
Şi zicea: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca
un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi
ziua, şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie cum. Că pământul rodeşte
de la sine: mai întâi pai, apoi spic,apoi grâu deplin în spic. Iar când rodul
se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerişul."
în toate parabolele care invită
la veghe şi priveghere, la aşteptarea neodihnită a celui plecat, intră în joc
tema absenţei şi a felului în care poţi şi trebuie să-ţi organizezi viaţa,
având care reper însăşi absenţa celui aşteptat. Ce faci în intervalul de timp (nedeterminat) care te separă de reîntoarcerea
„stăpânului"? într-un anumit sens, aceasta este situaţia fondatoare a
credinţei a oricărei credinţe. Credinţa
nu lucrează cu certitudini imobile,nu se raportează la tranşante „vecinătăţi" orientative, nu construieşte pe evidenţe. Ea
este, dimpotrivă, un pariu pe inevidenţă, un mod de a trăi în lipsa garanţiilor
ultime, în tensiunea unei expectative fără termen. Credinţa merge pe încredere,
speranţă, arvună şi răbdare. Ea practică receptivitatea dinaintea unei
instanţe care nu afirmă şi nu se afirmă imperios.E dialog calm cu
o promisiune. A fi credincios nu e a te mişca teleghidat în
limitele unei
dogme şi ale unei „legislaţii" imediate, ci a evolua liber în cadrul unui „proiect",
asumat fără constrângerea unei„prezenţe" autoritare. Nu ţi se spune ce să faci, nu ţi se impune o
adeziune de tipul înregimentării. Accepţi, în mod lucid, cătrebuie să creditezi posibilul adevărului, nu ecuaţia lui stearpă. Accepţi că
nu ai acces direct la sensul lucrurilor, la misterul angrenajului
lor, la înţelesul binelui şi al răului, la sursa lumii create, la Dumnezeu.
Dar aştepţi.
Dumnezeu este, astfel, absenţa care devine
prezentă prin aşteptarea ta.
Cu alte cuvinte, aşteptarea este - dacă ni se îngăduie acest barbarism – prezentificarea
inactualului, substanţierea unui imediat potenţial.
Parabolele pe care le avem în vedere configurează tema aşteptării, livrând suficiente detalii pentru a nu lăsa loc unor vagi manevre sentimentale sau speculative.
a.
Mai întâi, toate ne spun că nu e vorba de o aşteptare nebuloasă, de
„presentimente", visătorie, „intuiţii" difuze. Cei care aşteaptă ştiu
ce şi pe cine aşteaptă. Aşteaptă sosirea mirelui (Fecioarele nebune) - ceea ce face parte
dintr-un ritual precis şi concret - sau aşteaptă reîntoarcerea acasă a stăpânului,
o reîntoarcere anunţată chiar de el şi care, deşi greu de anticipat temporal, este
inevitabilă. Faptul de a fi „absent" nu este, deci,actul unei entităţi
„închipuite", al unei presupoziţii fără contur,al unei
realităţi indefinite. Iar cel care aşteaptă nu investeşteîntr-un eveniment
obscur sau într-un personaj ipotetic.
Şi personajul, şi (re)apariţia lui sunt date.Dar sunt date
în modalitatea absentei.
Sunt date în aşa fel încât să solicite iniţiativa,
decizia, libertatea,capacitatea de participare
a celor „prezenţi". Dumnezeu
nu poate fi prezent în lume aşa cum e „prezentă" în lume lumea însăşi şi făpturile ei. Prin
raportare la modul prezenţei noastre, prezenţa Lui e de
tipul absenţei, după cum faţă de modul prezenţei Lui, prezenţa noastră e, de asemenea, o
specie a absenţei,
dacă nu a nefiinţei. Starea firească a lumii createaceasta este: Creatorul e
„absent" de pe scena creaturilor sale,iar creaturile sunt absente de pe
scena, transcendentă, a Creatorului. Am fost „alungaţi" din raiul Lui şi L-am alungat din
„locuinţa" noastră. Numai că - ni se spune – această „excomunicare"
reciprocă, această centrifugalitate instalată între lumesc şi supralumesc, e
episodică, întruparea e pecetea unei ireversibile reîntâlniri. Dar reîntâlnirea
trebuie aşteptată.
Nu trebuie să ne ia pe nepregătite,somnolenţi,netrebnici,nedicisi,îndărătnici. Aşteptarea trebuie să fie felul nostru de a fi, câtă vreme Cel Anunţat e
absent.
E un fapt că nu suntem obişnuiţi să ne organizăm viaţa în funcţie de
repere absente. Avem nevoie de un marcaj ferm, de trasee previzibile, de
reguli fixe. în această privinţă, legile naturii şi armătura juridică
a comunităţii ni se par infinit mai„utile", mai „de bun-simţ",
mai adecvate din unghi pragmaticdecât suspensia unei „aşteptări"
fără etape planificabile.
Legea credinţei nu e, propriu-zis, o „lege". E
o opţiune. Un „semn"către orizont, o deschidere care îşi produce reperele din propriaei
tenacitate, din parcursul pe care îl instituie. Miracolul este că această
„deschidere" (către o absenţă pe cale de a „surveni") e în mai mare
măsură născătoare de ordine interioară decât legiferările instituţiilor
curente, cu abundenta lor „prezenţă" în imediat.
b. Din parabolele aşteptării rezultă însă că aşteptarea
nu e o formă
de pasivitate,de moţăiala flască, petrecută
cu ochii spre orizont. Nu ni se cere „să ne ocupăm cu aşteptarea",
să practicăm aşteptarea în sine, inertă şi inarticulată. Ni se cere săaşteptăm
slujind,asumând o activitate utilă,
îndeplinind oîndatorire, o sarcină. Aşteptarea adaugă mereu faptului de
aaştepta o bună administrare a timpului parcurs în aşteptare.
Plecând, „stăpânul" lasă „fiecăruia lucrarea lui" (Marcu
13,34):„portarul" trebuie să fie oricând gata să deschidă
poarta,slujitorul pus peste celelalte slugi trebuie „să le dea hrană
latimp" (Matei 24, 45; Luca 12, 42).
Intervalul rezervat aşteptării nu tolerează
netrebnicia, iresponsabilitatea, abuzul faţă de semeni, nepăsarea, supensia
oricărei rigori, necredinţa, bazate,toate, pe anticiparea imatură a unei
infinite amânări a sorocului.Mai mult: când vorbim despre a face cum trebuie ceea ce ţi s-a dat de facut.
trebuie să avem în vedere nu o hărnicie difuză, o specie de activism surescitat,
ci capacitatea de a te concentra pe ficiul particular care îţi
revine, pe lotul tău specific, pe ceea ce ţi s-a delegat ca
„sarcină". Poţi avea tot soiul de virtuţi şi tot soiul de „vrednicii".
Dacă nu faci lucrul Anume pentru care eşti chemat, eşti pasibil de
cea mai severă corecţie. Degeaba s-ar îndeletnici „portarul" cu
treburile altora: va fi judecat numai pentru performanţa care i-a fost cerută. Cf.Charles W.F. Smith,The
jesus ofthe Parables,ed. cit., p. 176)
Aşteptarea se întreţine prin faptă,
dar fapta se legitimează prin fondul ei, incoruptibil, de aşteptare. A cădea, monomaniac, înmecanica „productivităţii", a te epuiza în execuţie oarbă, decerebrată, fără
dialog cu depărtarea şi cu zenitul, e a te sustrageîntâlnirii cu cel aşteptat, adică a
nu-l mai aştepta. Te apuci delucru
pentru a acoperi înţelept intervalul pe care îl ai în faţă şirămâi apoi prizonier în interval.
Uiţi raţiunea pentru care te-a imobilizat. Te plafonezi în „aici", pierzând dimensiunea totodată relativizantă şi salutară a
lui „dincolo". Trăieşti în imediateţea timpului cotidian şi
ratezi „timpul cel mare" al sorocului eshatologic. Cu alte cuvinte, înlocuieşti expectative seminală prin cronologie stearpă.
c. Parabola seminţei care
creşte singură se referă, în numai patru versete, tocmai la raportul dintre
cele două registre ale timpului, cu care se împleteşte (sau ar trebui să se împletească) viaţa celui
care aşteaptă. Ni se vorbeşte, pe de o parte, despre marele ciclu al însămânţării şi recoltei, un
ciclu care evocărelaţia dintre început şi sfârşit, dintre origine fecundă şi
apoteoză apocaliptică, dintre prima carte a Scripturii şi cartea ei ultimă.
Pe fundalul cosmic al acestui spectacol,
sedesenează, pe de altă parte,
ciclul minor al vieţii cotidiene,
aldestinului individual: ciclul zilei şi nopţii, al somnului şi alstării de
veghe. Ciclul dintâi, care descrie traseul dintre Alfa şiOmega, are o amploare
de natură să-l facă imperceptibil. Nu-l putem măsura. Nu trăim în desfăşurarea lui. E de
observat, dealtfel, că, între cele două capete ale lui (care, de fapt, sesuprapun,
căci sfârşitul e deja prezent în episodul inaugural, aşacum recolta e
deja prezentă în sămânţă), intervalul e obscur şiincontrolabil. La suprafaţa
acestui interval se află istoria, careînsă nu se legitimează şi nu se explică
decât prin ceea ce se petrece în ascunsul ei.
Acolo,
în ascuns, „se face" istoria.
„Realitatea" nu e decât camuflajul unei subterane
germinative ,chipul exterior al unui proces de „coacere", cu alte legi şi alteorizonturi
decât cele presupuse îndeobşte. Dincolo de istoria factuală sau, mai exact, dincoace
de ea, are loc evoluţia unei virtualităţi spre propria ei actualizare:
parcursul, plin de consecinţe, al unei însămânţări. Dacă te situezi strict
în perimetrul temporal al ciclului mic, nu poţi vorbi de un sens al istoriei, cum nu poţi vorbi de sens în
general.
„Sensul" se construieşte după o regulă
strictă, dar inefabilă. Nu „îl dai": participi la constituirea lui, chiar dacă, asemenea
semănătorului, „nu ştii cum". Sensul istoriei şi al universului creat
nu poate fi obiect de cunoaştere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat.
Iar formula revelată a acestui „credit" este„împărăţia lui Dumnezeu" şi orientarea constantă spre ea. Ceea ce ni se cere e să credem în această perspectivă şi să aşteptăm împlinirea ei. Ni se cere să introducem în ciclul secund al vieţii noastre - repetitiv şi, ca atare, previzibil-dimensiunea ciclului mare: altfel spus, să cultivăm încrederea şi răbdarea.
Iar formula revelată a acestui „credit" este„împărăţia lui Dumnezeu" şi orientarea constantă spre ea. Ceea ce ni se cere e să credem în această perspectivă şi să aşteptăm împlinirea ei. Ni se cere să introducem în ciclul secund al vieţii noastre - repetitiv şi, ca atare, previzibil-dimensiunea ciclului mare: altfel spus, să cultivăm încrederea şi răbdarea.
Aceasta este „înţelepciunea agricultorului".
El are:1. încredere în dezvoltarea autonomă („automată",automate,spune textul grecesc) a seminţei, deşi nu o pricepe şi nu o poate influenţa, şi
2. ştie să trăiască aşteptând, să doarmă şi să se trezească destins, ca unul care nu se îndoieşte de legătura inevitabilă dintre semănat şi seceriş, între clipa decisivă a însămânţării şi clipa inconturnabilă a culesului e spaţiul libertăţii sale.
El are:1. încredere în dezvoltarea autonomă („automată",automate,spune textul grecesc) a seminţei, deşi nu o pricepe şi nu o poate influenţa, şi
2. ştie să trăiască aşteptând, să doarmă şi să se trezească destins, ca unul care nu se îndoieşte de legătura inevitabilă dintre semănat şi seceriş, între clipa decisivă a însămânţării şi clipa inconturnabilă a culesului e spaţiul libertăţii sale.
O libertate care nu poate
face abstracţie deritmurile „naturii" (ziua şi noaptea), dar o libertate în al căreisubsol se mişcă lent şi ascuns o întreagă cosmogonie.încredere,
răbdare şi ritm,aceasta este „tehnica" de aşteptare aordinii
finale. Aceasta este „respiraţia" libertăţii omeneşti. Ea nu are nimic
de-a face nici cu zelul insomniac, nici cu vreo amorţeală
utopică.
Parabola vorbeşte, prin urmare, despre două
feluri de timp: timpul mare, ceresc, al arcului dintre
început şi sfârşit, şi timpul mic, pământesc, al cadenţei zilnice.
Timpul cel mare nu e la capătul timpului mic, nu e revărsarea
viitoare a efemerului în eternitate. Timpul mare lucrează deja, nevăzut, dar sigur, la temelia timpului mic. Cu alte cuvinte, el e deja
prezent.
Problema este că, în mod obişnuit, noi nu
suntem prezenţi în el.
………..
Pg.148
Cea mai bună investiţie a libertăţii în
intervalul dintre început şi sfârşit este efortul neîntrerupt de a cupla timpul
zilei cu timpul împărăţiei; timpul care ţi s-a dat, cu Sursa din care ţi s-a dat timpul. Trebuie, aşadar, să
trăieşti simultan în cele două registe ale timpului: timpul tău, în care eşti singur, şi timpul lui Dumnezeu, în care eşti însoţit.
A te
raporta la timpul împărăţiei e a trăi deopotrivă viaţa agricultorului şi a
seminţei, a te redefini, clipă de clipă, în termenii posibilului tău,a
contempla fiecare zi ca pe latenţa unei încolţiri.
O distincţie lămuritoare în perimetrul
temporalităţii face Giorgio Agamben, într-un scurt eseu intitulat „Biserica şi împărăţia" (Cf.Giorgio
Agamben, Prietenul şi alte eseuri ,Humanitas,Bucureşti, 2012, pp. 55-68)
Ne mişcăm, deopotrivă, în trei registre ale timpului:timpul chronologic (liniar, omogen, potenţial infinit), timpul apocaliptic (timp al sfârşitului timpului, al ultimei zile, al mâniei) şi timpul mesianic,care se situează în desfăşurarea timpului cronologic, dar se defineşte printr-oconstantă raportare la
timpul apocaliptic.
Ne mişcăm, deopotrivă, în trei registre ale timpului:timpul chronologic (liniar, omogen, potenţial infinit), timpul apocaliptic (timp al sfârşitului timpului, al ultimei zile, al mâniei) şi timpul mesianic,care se situează în desfăşurarea timpului cronologic, dar se defineşte printr-o
Timpul mesianic este „o transformare calitativă a timpului trăit", un fel de a traversa„ziua de azi" din
perspectiva „zilei care va veni". Cu alte cuvinte, el implică
asumarea vremelniciei ca vremelnicie, parcurgerea
ei ca pe
un interval care există şi nu există, ca pe unreal secund, fără altă consistenţă ontologică
decât aceea pe care i-o dă disoluţia lui finală.
Timpul
mesianic e timpul aşteptării.
Agamben citează, în acest sens, un tulburător
pasaj din I Corinteni 7, 29-31, despre modul în care ar trebui să funcţionămîntr-un context al
„vremii care se scurtează": să te întristezi ca şicum nu te-ai întrista,
să te bucuri ca şi când nu te-ai bucura, săai ca şi cum n-ai avea: „...cei ce
se folosesc de lumea aceasta"să se folosească de ea „ca şi cum nu s-ar folosi
deplin; căcichipul lumii acesteia trece".
d. Cel care
aşteaptă pare, aşadar, să fie
înzestrat cu o virtute rară
şi subtilă: virtutea de a trăi simultan în timp şi în afara lui, în certitudinea imediatului şi
în incertitudinea perspectivei ultime, în liniştea funcţională a cotidianului şi înneliniştea zilei de pe urmă.
S-ar zice că parabolele aşteptării
cer insului care se află în condiţia de a aştepta o „calificare"
ieşită din comun, o structură aparte: el trebuie să reziste unei solicitări
contradictorii, unei „dedublări" riscante; trebuie, în fond, să fiedeopotrivă prezent în
lume şiabsent din ea, să consimtă la destinul său pământesc, ştiind
însă că e vorba de un destin de tranzit. A fi „între oameni" şi a fi,
totodată, „cu Dumnezeu" nu e o îndeletnicire la îndemâna oricui.
Textele nu încurajează,totuşi, vreo formă
de „excepţionalism".
Ceea ce ni se cere nu este să avem
„geniul" aşteptării, ci, dimpotrivă, umilitatea ei. Ni se cere să nu ne instalăm,confortabil şi suficient, în
„subînţelesurile" vieţii curente, să nu acordăm „actualităţii"
dimensiuni
Monumentale.
Ni se cere - cu un cuvânt
atribuit lui Iisus în Evanghelia după Toma - să fim „trecători".
…………..
e.Somn, Veghe, Noapte.
La prima vedere, parabolele pe care le
comentăm construiesc pe opoziţia fermă dintre somn şi veghe,şi dintre
claritatea zilei şi întunericul nocturn. Trebuie totuşi să observăm că nici
somnul, nici noaptea nu sunt monoton„negative", după cum nici
simpla insomnie sau perpetuitatea diurnă nu sunt condiţii
suficiente (şi cu atât mai puţin optime) pentru a mijloci
experienţa
aşteptării lucide. în definitiv,Toate cele zece fecioare (aşadar şi cele „înţelepte") dorm (cum doarme şi
agricultorul din Parabola seminţei care creşte singură), ceea ce
dovedeşte, pe de o parte, că somnul ca atare nu e interzis în mod formal şi, pe
de alta, că faptul de a
nu dormi nu e, în sine, suficient pentru a
semnala buna aşezare eshatologică a „aşteptătorului".
Slujitorul credincios şi
înţelept (Luca 12, 42-46) nu se distinge,în primul rând, prin virtutea de a rămâne treaz, ci prin conştiinciozitatea cu care îşi îndeplineşte, în
absenţa stăpânului,sarcina care i-a fost încredinţată.
A fi „pregătit"(hetoimos) înseamnă
nu atât a ieşi din ritmul vieţii zilnice, cât a avea o constantă
„prezenţă de spirit", a asuma aşteptarea activă ca mod e viaţă, ca
speranţă în act.
“Important
este ca „ori de veghem,ori de dormim - împreună cu El să vieţuim".
(1
Tesaloniceni 5,10). Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un tip de veghe care e deasupra
alternanţei dintre trezie şi somn: ca şi cum „ochiu închis afară
înăuntru se deşteaptă", ca şi cum somnul trebuie să se
instaleze fără adormirea totală a conştiinţei vigile. Cel care aşteaptă nu
face, în timpul nopţii, decât să treacă de la aşteptarea alertă, dinamică, la
aşteptarea latentă.
Cine e„pregătit" nu e, nu
trebuie să fie, mai puţin pregătit când doarme.
A fi pregătit tocmai asta înseamnă: a fi pregătit tot timpul,
oricând, chiar şi în episoadele crepusculare din curgerea orelor. Aşteptarea omogenizează fragmentele
timpului.
f.
Furul (hotul)
aici am ramas fara cuvinte, voi edita mai tarziu.
g. face referire la Parabola celor zece
fecioare care contine si varianta
feminista
………………..
pg.164- din op. citata
Textul din capitolul13 al Evangheliei după Luca foloseşte, în mod semnificativ,
de două ori (Luca 13, 25 şi Luca 13, 26) verbul „a începe", ca
pe un antidot la „niciodată".
Dar e un fel de a începe prea târziu:
„...veţi începe(arxesthe)să staţi afară şi să bateţi la uşă ..." şi „veţi începe să ziceţi".
Dar a începe să baţi
la uşă abia când uşa ţi
se închide în faţă e o întreprindere perdantă. începutul trebuie pus la
timp.
Iar aşteptarea nu e altceva
decât a începe la timp, a arvuni din vreme recunoaşterea celui aşteptat,
întâlnirea cu el.
Altfel spus, a începe să-l simţi prezent încă din intervalul absenţei lui.
PS: sunt doar citate adunate, ca sa redactez eseul meu personal imi trebuie un strop de liniste.
joi, 16 ianuarie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)