Calatoria

"Aşa zburară zîna şi Maia, prin noaptea de vară, pe deasupra pajiştii în floare. Iar cînd trecură peste pîrîu, chipul alb al zînei se văzu ca şi cum s-ar fi oglindit în undă o stea.
Cu cîtă bucurie se lăsa Maia condusă de această fiinţă drăgălaşă ! Ce-i drept, i-ar fi plăcut să-i pună o mulţime de întrebări importante ; dar nu îndrăznea. Era însă încredinţată că zîna ştie foarte bine ce trebuie să facă.
Pe cînd zburau împreună de-a lungul unei alei mărginite de plopi, puţin mai sus de înălţimea la care pluteau ele, se auzi zbîrnîind ceva. Apoi un fluture mare şi puternic, ca o pasăre de culoare întunecată, ţîşni prin faţa lor.
Zîna îi strigă :
- Opreşte-te o clipă, te rog !
Şi Maia rămase foarte mirată, văzînd cu cîtă supunere fluturele cel negru îi ascultă chemarea.
Se opriră cu toţii pe o creangă, a celui mai semeţ dintre plopi, în preajma lor, frunzişul tremurător susura sub lună. Iar dincolo de plopi, pînă departe, se vedea pămîntul cufundat în noaptea tăcută şi luminoasă.
Fluturele se aşezase chiar în faţa Maiei, bătut din plin de lumina lunii.
Îşi ridica încet aripile sale largi, apoi tot aşa de domol şi le lăsa, de parc-ar fi vrut să-i facă vînt cuiva cu ele. Şi în acest fel să-l răcorească.
Maia văzu că, de-a curmezişul, peste aripi, acesta avea un fel de dungi late, azurii. Capul, în schimb, părea să-i fie învelit într-o catifea de culoare închisă. Iar chipul - înfrumuseţat de doi ochi negri, arzători - părea că poartă o mască dintre cele mai ciudate şi mai pline de mister.
Ce neobişnuite erau aceste animale ale nopţii!
Maia tremura puţin.
I se părea că doarme şi visează cel mai fantastic dintre visele vieţii sale.
- Eşti foarte frumos ! îi spuse ea necunoscutului. Cu adevărat...
Şi se simţi nespus de bine.
- Cine te însoţeşte ? întrebă fluturele de noapte pe zînă.
- Este o albină - îi răspunse zîna. Am întîlnit-o pe cînd îmi părăseam floarea.
Se pare că fluturele ştia ce înseamnă lucrul acesta, fiindcă privi spre Maia cu un fel de invidie, se plecă în faţa ei, şi rosti rar şi cu un anumit tîlc :
- Fericito !
- Dar dumneata ai vreun prilej de mîhnire ? îl întrebă Maia mişcată.
Fluturele dădu din cap.
- Nu, asta nu - răspunse el amabil şi recunoscător, uitîndu-se la Maia cu o asemenea căldură, încît ea ar fi fost bucuroasă să lege numaidecît prietenie cu el, dacă n-ar fi fost atît de mare. "