Departe, departe...
de Barbu Stefanescu Delavrancea
....
"M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o fâşie de drum n-am întâlnit.
Şi când mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile fumurii.
Lacul e roşu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un peşte.
Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrând, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte... M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sângerat degeaba buricele deştelor.
Stele nu răsar. Nici luna. Şi nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărâi să mă duc pân' la porţile mari şi să bat în ele. Dibuind zidul, ocolii grădina şi ajunsei în dreptul porţilor.
Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrând la miezul nopţii?
Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulţime de idoli uşurei, care goneau în văzduhul de cerneală. Atunci izbii cu pumnul în porţi. Porţile sunară. Sunetul se duse departe, departe, şi în toate uşile palatului mi se păru că aud lovitura mea...
- Cine e? Ah! ce glas!
- Cine e?
- Eu.
- Cine, tu?
- Nu ştiu.
- Cine te-a trimis?
- Nimeni.
- Ce cauţi?
- Nimic.
- Ce vrei?
- Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame!
Porţile se desfăcură în două. O bătrână cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiţă în mână... încolo, nimic.
Închisei ochii şi căzui mototol, ca o cârpă.
Când mă deşteptai, era ziuă. Ce bine e într-un pat moale şi cald! Pe un scaun, lângă mine, bătrâna răsucea un fir de borangic. Cum mă simţi că deschisesem ochii, începu să mă mângâie. Mână uscată, uşoară, blândă.
- Eram cu părul ca păcura de când n-am mai văzut om ca toţi oamenii, şi azi sunt albă ca zăpada, zise bătrâna, şi mă sărută pe frunte.
Parcă-mi luase frica cu mâna. Mă întorsei spre ea şi o întrebai:
- Cât e de-atunci?
- Nu ştiu, bunico, nu ştiu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze şi de rod; păsările au adormit şi nu s-au mai mişcat în frunzişul lor. În palat, de atunci şi până acum, nimeni nu s-a schimbat. Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hârtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat şi nimeni nu a ieşit pe porţile pe care ai intrat tu, dragul mamei.
- Nimeni nu a intrat?
- Nimeni.
- Nimeni nu a ieşit?
- Nimeni.
- Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopţii, în porţile palatului?
- Nimeni, răspunse bătrâna, uitându-se în jos.
- Cine a deschis porţile palatului alaltăieri, la miezul nopţii?
- Nimeni, răspunse bătrâna, şi rupse firul de borangic şi aruncă fusul în fundul odăii.
Fusul se învârti în jurul măciuliei.
- Dar eu am auzit...
- Ţi s-a părut! zise bătrâna, sculându-se în picioare.
- Şi am văzut o umbră...
- Ti s-a părut! răspunse bătrâna, plimbându-se prin odaie.
- Pe urmă, cineva plângea şi se ruga, se ruga...
- Taci! zise bătrâna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipişi, dragul mamei..."
Departe,departe ...cineva din umbra povestii acesteia a incercat sa dea o semnificatie clipei.
Undeva in punctul aleph al spatiului s-au intalnit, ochiul cititorului cu cel al naratorului.
L-a descoperit inainte sa stie ce punct vedeau amandoi, inainte sa povesteasca, inainte sa mearga, inainte sa simta ... departe, departe.
Exista. Creatorul a stiut dintotdeauna, departe, departe...
Soarele a coborat, s-a inaltat mai apoi.Am dat sa plec, eu insumi mi-am spus de atatea ori:
-Pleaca !
-Bine, dar misiunea? este vorba de o fata care crede, chiar crede in asta.
Petecul ei imaginar se intinde pana in Tara Nemuritorilor si naste curcubeie la fereastra.
Apoi, daca naratorul iti transpune idei din astea vizionare, poti sa le combati.
Pe vremea aceea creatorii stiau sa indrume fara de cuvinte.
Era din nou gata sa porneasca -semn de carte, de soapte, de 7 o fi vreun semn.
Viziunea aceea galactica era albastruie, albastrisoara, albastrariue.
-Daca nu-ti place orizontul cromatic poate fi alb-albastru!
-Nimeni nu te-a intrebat de culoare, eu vorbeam de orizont.
Niciodata n-au stiut cum se termina, probabil ca inca orbecaie de jur-imprejur.
La teoria multimilor nu ma pricep, doar la un labirint. Si asa nu s-au inteles niciodata.
...undeva, candva, niciunde, necum, departe, departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu