les fleurs sauvage

Ochii aceia erau albastri ca orizonturile altei lumi, erau albastri ca cerul care se intrezareste printre varfurile brazilor sau coamele dealului impadurit din apropiere.
Un albastru senin si linistit, strabatut deodata de cateva umbre, fara inceput si fara sfarsit, o turla a bisericii, un clopot razbatand prin primavara, ultima care a fost.
Albastri cum e apa fara intindere in care privesti pana in strafunduri sa descoperi nemurirea, inocenta, sufletul renascut. Suprafata era limpede, dar adancurile aveau atatea de spus. Un fir subtire, aproape invizibil pe care zadarnic incercasem sa-l rup.
Deodata Luna s-a retras si am zarit un camp verde, un drum pe care am pornit agale, poticnindu-ma uneori, tragandu-mi sufletul dar mergand mai departe, deasupra pamantului, deasupra unui apus pierdut. N-avea sa mai fie altul.
Era acolo o lume a timpului pierdut, toate visele in fasa si un noian de amintiri. dragi. frumoase.catifelate.
Si am facut un legamant sa nu tulbur niciodata linistea acelor ochi pentru ca ei sa ramana asa cum ii stiu de demult ca niciodata, lumina lina de dincolo de lumi venind ca un rasarit nesfarsit din flori nemuritoare de camp.
albastru de cer