Maia

Trecuse de amiază. Maia zbura printr-o grădină unde creşteau o mulţime de pomi fructiferi, în dosul cărora soarele începuse să se ascundă.

Copacii se scuturaseră de mult de floare. Dar mica Maia îşi mai aducea aminte destul de bine de clipa cînd îi zărise pe toţi în splendidul veşmînt al miilor de flori, ce se înălţau către cerul albastru, suave şi graţioase, mai pure parcă decît lumina.

Parfumul lor delicat şi licăririle acelea ale florilor o făcuseră atunci să guste o mulţumire pe care nu voia s-o mai uite tot restul vieţii sale.

Pe cînd zbura pe acolo, se gîndi că toate acele splendori or să reînvie. Îşi dădu seama cît de fermecătoare este lumea în care trăia. Şi inima i se umplu din nou de o bucurie fără margini.

La capătul grădinii se vedeau sclipind stelele albe ale tufelor de iasomie. Florile îşi arătau obrăjorii lor palizi şi gingaşi în mijlocul unor cununi de raze de un alb orbitor.

Vântul, în adieri molcome, purta pînă la ea miresmele lor dulci.

Şi-apoi, nu mai erau aici, în preajmă, şi teii cei scăldaţi în floare tocmai în anotimpul acesta ?

Maia îşi aminti cu încîntare de teii înalţi şi gravi, de lângă stupul unde se născuse, în vârfurile cărora întîrzia cel mai mult văpaia purpurie a soarelui în asfinţit.

Ea zbură printre rugii de mure încărcaţi cu bobite verzi, dar păstrîndu-şi încă o mulţime de flori.

Cînd dori însă să se ridice iarăşi în zbor şi să ajungă la iasomie, simţi că o învăluie pe frunte şi pe umeri ceva ce nu putea zări. La fel de repede îi fură acoperite şi aripile, care nu mai putură să facă nici o mişcare.

Cu toată uluirea pricinuită de întîmplarea aceasta atît de neobişnuită, Maia îşi dete totuşi seama că fusese oprită brusc de ceva din zbor. Şi i se păru că alunecă, se prăbuşeşte, fără nici o putinţă de împotrivire. Şi asta fiindcă o forţă necunoscută şi rea îi paralizase, prin mijloace tainice, antenele, picioarele şi aripile.

În realitate, ea nu cădea. Deşi nu-şi mai putea mişca aripile, trupul - învăluit de ceva foarte moale, nespus de delicat şi mlădios - continua să-i plutească. Şi aici se ridica, aici se lăsa iarăşi, ca să fie apoi legănată încoa' şi-ncolo, ca o frunză desprinsă de pe o ramură, cu care vântului şăgalnic îi place să se joace.

Nu simţea însă nici o durere şi nu încerca nici vreo altă senzaţie neplăcută. Aşa că nu putem să spunem că-i era frică de-a binelea.

Însă un simţămînt de îngrijorare tot o cuprinse. Căci întîmplarea aceasta era oricum ciudată, poate chiar prea ciudată, şi în spatele ei parcă se ascundea ceva rău.

Vru să încerce să scape de acolo prin propriile ei forţe. Dacă se va încorda, aşa cum se cuvine, socoti ea, va izbuti cu siguranţă.

Observase că un fir argintiu, subţire şi nespus de lung îi trecea de-a curmezişul, peste piept. Şi cînd, în spaima teribilă ce o străbătu, încercă să şi-l desprindă, mâna îi rămase lipită de el.

Se încleiase atît de tare, încît nu mai putu să şi-o elibereze cu nici un preţ.

Un al doilea fir argintiu îi ţinea umerii şi-i încercuia aripile, legându-le una de cealaltă şi nemaidîndu-le voie să se mişte.

Iar colo şi dincolo, şi pretutindeni, în aer şi peste corpul ei, se zăreau numai fire lipicioase, alburii şi lucitoare.

Şi mica albină începu acum să ţipe de spaimă cât o lua gura, caci, în sfârşit, pricepu ce se întîmplase cu ea şi unde se găsea.

Fusese prinsă în pînza unui păianjen.

Plînsul şi ţipetele ei răsunau stridente, înfricoşate, în ziua aceea de vară liniştită, în care razele soarelui se revărsau pe frunzele verzi-aurii şi gâzele zburau în toate părţile, şi păsărelele umpleau văzduhul.

Foarte aproape de ea, iasomia îşi răspîndea parfumul, înălţîndu-şi-l spre bolta azurie.

Acolo voise ea să ajungă. Şi iată că totul se sfârşise.

Un fluturaş mic, albăstrui, pe aripi cu nişte punctişoare cafenii, ce străluceau însă în culoarea aramei, zbură foarte aproape de Maia.

- Oh, nefericito ! îi strigă el, după ce auzi gemetele micuţei Maia şi o văzu zbătîndu-se fără nici o speranţă în pînza păianjenului. Fie-ţi sfârşitul cât mai lipsit de dureri, draga mea. Nu-ţi pot da nici un ajutor. Şi eu sunt în primejdie să păţesc oricând la fel; poate chiar în astă-noapte. Numai că mie viaţa încă-mi surîde. Rămîi cu bine. Şi nici în somnul veşnic să nu uiţi soarele...

Şi el se legănă mai departe prin văzduh, beat de mirosul florilor, de soare, ca şi de bucuria de a trăi.

WALDEMAR BONSELS-Albina Maia şi aventurile ei