Venise luna mai, duminica de mai în care înflorise liliacul o păstra în suflet ca pe ceva sfânt, prezența aceea feminină îl descoperise copil în fața ferestrei deschise.
Acum liliacul se scuturase, adormind pentru un anotimp, băiatul însă îi culesese esența.
Șalul uitat pe balansoar era cald și dulcea atingere–i îi mângâia sufletul.
Mama nu plecase nicăieri sau poate că se întorsese pentru o clipă, să vadă dacă se descurcă.
Se legănă de pe un picior pe altul. Nu înțelegea nimic, luna plină îl făcuse să nu doarmă câteva nopți.
Mâinile îi erau obosite.
Soarele îi dădu binețe dis-de-dimineață, după diminețile ploioase de aprilie urmară cele caldururoase ale lunii mai.
Parcă îi venea să zburde pe deal, asemeni zilelor din copilărie, când pedalând prin iarbă descoperea melcii încă dormind.
Pe dealul Sărăriei răsunau câteva focuri de armă, sunt trageri astăzi.
-Trezește-te copile, e doar un vis din copilărie.
Pe fotoliul din camera de alături se odihnea cineva, un zâmbet îi însenină dimineața.
Ploaia îi aducea de fiecare dată, ca pe o ofrandă, cântecul din copilărie și vocea blândă a mamei care ii surâdea privindu-l drăgăstos de dincolo.
Își trecu brusc mâinile prin plete, mângâierea aceea gingașă și bătaia pe umeri.
N-avea cum să fie real.Visa iar, cu ochii larg deschiși privind fereastra.
- Unde ai așezat oglinda, dragule?
Lângă fereastra deschisă stătea o tânără în rochie albastră, de vară, ea privea către șemineul amorțit un tablou.
Ochii femeii din tablou erau mai senini decât cerul de afară, un roi de fluturi multicolori le desfătară deodată privirea. Vezi? Sunt mesagerii iubirii.
Băiatul se apropie pe furiș, dorea să o strângă în brațe, n-o va lăsa să mai plece de acolo.
Degeaba încerca el să ocolească încăperea ca și când nimic nu era real, întâmplarea din ziua aceea de mai și ploile îi determinase să o privească mai de aproape.
Făcură împreună doi pași înspre lumină.
Atât de frumoasă era vara, aidoma atingerii.
…
Într-o seară întunecată când abia, abia de se vedea cu ochiul liber o steluță, se hotărî să aprindă felinarul.
Se așeză apoi pe trepte.
La lumina felinarului putea să-și vizualizeze visele și să descopere dorința lui arzătoare care venea din cele mai adânci sentimente.
Dacă mama plecase fără să-și ia rămas bun înseamnă că trebuia să o reîntâlnească, nu plecase definitiv.
Ritualul îl știa de la fratele lui mai mare care îl învățase să nu se închidă în sine, să povestească stelelor, animalelor din curte ba chiar și florilor câte ceva despre toate acestea.
-Hei stelelor? Mă auziți?
Confecționase câteva lampioane din hârtie pe care urma să le înalțe pe cer s-ajungă cât mai departe acolo unde lumile se întâlnesc, în fiecare lampion punea câte o lumânare parfumată .
Le numărase, erau 21 la număr, tocmai le așezase pe trotuar în formă de inimă
Tare bine i-ar prinde acum compania fetei în rochie albastră.
Îl vizitase încă de dimineață.
Aprinse un lampion și îi dădu drumul spre înalt
...
câte un lampion pe seară să ajung la tine iar…
Stând pe trepte, posomorât, băiatul nostru s-a gândit la ceva ce până atunci nu se gândise.
Niciodată nu privise stelele în față, nu știa constelațiile, nu avusese vreme să le vadă, știa doar munca de laborator, de microscop învățată de pe vremea când era un adolescent miop.
Cerul părea acum o rochie albastră cu steluțe sclipitoare și dacă se urca pe o treaptă putea să le atingă cu mâna, chiar așa, ar putea să le boteze cu numele acelea curioase pe care le visase.
Mama lui i le desenase, așa contur după contur și steluță după steluță: clio san feng long dream
-Va fi constelația ta personală, de aceea ți-am pictat cerul cu stele, îi mai șoptise în vis înainte... înainte să dispară.
Mmm, dacă aș putea să înalț lampioanele sus în înaltul înalt. Poate că voi descoperi locul acela în care se întâlnesc lumile și visele.
Deasupra, cerul de vară era plin de lumini jucăușe, mama lui îi pictase cerul atât de albastru și de acolo de sus… îi zâmbea.
Pleoapele îi erau tot mai greoaie, încet încet ațipise cu gândul la fata în rochie albastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu