În pumn mărgăritare, în inimă credința...
La fiecare început de mai, fetița cu părul bălai pășea în curtea împrejmuită de zidurile vechi ale mănăstirii.
Plăcuța, roasă de timp, semnaliza frumusețea ridicată pe ruinele fostului palat al domnițelor.
În partea dreaptă a gangului, pe zidurile îngălbenite și scorojite de vreme, dăduse iedera.
Ușa clopotniței era închisă, acolo sus, mai aproape de Dumnezeu nu se simțea primăvara.
Livada ce se întindea în fața ochilor ei era ca o punte de legătură peste colinele înverzite ale orașului.
Umbra turnului proiecta raze multicolore către verdele pur, neînceput, în alb vorbeau copacii, în alb șopteau păsările un tril, în alb ... proiecții.
Coborî repede treptele, sărind câte două deodată, cât pe ce să cadă în genunchi.
Începuse rugăciunea de dimineață, glasul măicuțelor vesteau apropierea îngerilor.
-Dacă îngerii vin astăzi, n-ar putea să şi rămână?
Păși tiptil mai departe, jur împrejurul clădirii piatra rece, ochii ei căutau izvorul de apă să-și limpezească gândurile.
Se așeză în genunchi pe marginea verde până ce din mâinile ei izvorâră mărgăritare tremurânde. Ochii ei reflectau imaginea boabelor ce pluteau pe suprafața întinsă, deasupra.
Mătăniile, biblia și rândurile citite fugitiv o făcuseră să întrevadă sensul ascuns al rugăciunii mute și matinale.
Una este să vezi, altceva să crezi, tărâmul în care pășise era unul interior, nesupus fricii.
Ținea strâns cele câteva fire de lăcrămioare rămase, un parfum dulce se revărsa dinspre icoana Fecioarei.
Se întâmplase iarăși, ridică privirea, inima îi radia aceeași mireasmă a credinței că se poate întâmpla, niciodată nu fusese atât de sigură.Era acolo și o privea.
Din colțul ochiului se prelingeau la vale, pe podeaua rece, câteva boabe mărunte.
Îngerii tac și ascultă, privesc mut printre vitralii de suflet.
......................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu