un ceas

Ceasul mântuirii

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt acoperit de păduri, trăia odată un călugăr bătrân căruia i se dusese vestea pentru înţelepciunea sa.
Într-o dimineaţă a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că pentru a ne mântui trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte cât trebuie noi să ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căieşti o singură clipă înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând aşa că aşteapt-o pregătit in orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufle­tului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând." (Fericitul Augustin)


"Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur)